PÂINEA DIN CER

„Eu sunt pâinea vie care a coborât din cer; dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi pentru totdeauna; și pâinea pe care o voi da Eu este carnea Mea, pe care o voi da pentru viața lumii. … Dacă nu mâncați carnea Fiului Omului și nu beți sângele Lui, nu aveți viață în voi” (Ioan 6:51, 53).

(1) Astăzi, ca și atunci când au fost rostite aceste cuvinte (Ioan 6:41, 42, 52, 60, 61, 66), mulți fie nu înțeleg, fie înțeleg greșit sensul lor adevărat. De aceea, este potrivit să ne împrospătăm memoria în privința înțelesului lor adevărat în perioada aceasta a Comemorării. Când Domnul a instituit Cina de Paști spre amintirea Lui ca Mielul nostru de Paști, a luat pâine nedospită și, după ce a mulțumit, a frânt-o și a zis: „Luați, mâncați, acesta este trupul Meu, care este frânt pentru voi; faceți aceasta în amintirea Mea” (1 Corinteni 11:24). Privind de la pâinea simbolică la trupul lui Isus, ne dăm seama că a fost într-adevăr pâinea adevărată din cer. Tatăl a fost cel care L-a sfințit pe Isus (L-a pus deoparte de celelalte ființe spirituale din cer) pentru a deveni această pâine și L-a trimis în lume (Ioan 10:36). Și Isus mărturisește: „Am coborât din cer nu ca să fac voia mea, ci voia Celui care m-a trimis” (Ioan 6:38). El a coborât din cer în sens că sufletul sau ființa Lui își are originea nu pe pământ, ci în cer, și în sens că El, ca ființă umană, nu a fost conceput din voia cărnii, dar că existența Lui a fost transferată, fiindcă „Cuvântul [Logosul, Isus cel preuman] a devenit [în traducere literală] carne [adică, o ființă umană]” (Ioan 1:14, Diaglott).

(2) De la Filipeni 2:6, 7 învățăm că Isus, care în existența Sa preumană avea forma lui Dumnezeu (modul de existență al lui Dumnezeu, adică ca ființă spirituală), nu a tins spre egalitate cu Dumnezeu (așa cum a făcut Satan — Isaia 14:13, 14), ci mai degrabă S-a golit pe Sine Însuși (de natura, funcția și cinstea Sa preumană), luând forma unui servitor (fără a mai avea funcția și cinstea domniei de odinioară) și devenind în asemănarea oamenilor (devenind o ființă de natură inferioară, tocmai de natură umană). De la 2 Corinteni 8:9 vedem că Acela care a fost bogat (în posesia celei mai înalte naturi dintre toate, cu excepția naturii divine; a celei mai înalte funcții dintre toate, cu excepția funcției lui Dumnezeu, a funcției de prim-ministru al lui Iehova; și în posesia celor mai înalte onoruri dintre toate, cu excepția celor ale lui Dumnezeu, acordate Lui de bunăvoie de către Dumnezeu și de către îngerii și oamenii buni), pentru noi (în interesul nostru) s-a făcut sărac (în privința naturii — s-a făcut om; în privința posesiunilor — nu a avut unde să-și plece capul; în privința funcției — s-a făcut rob și, în ochii oamenilor, era un predicator pribeag; în privința tovărășiei — nu era nimeni care să-L urmeze; și în privința cinstei, a fost disprețuit, respins de oameni și lovit ca un presupus hulitor, a fost excomunicat, de asemenea, ca un presupus răzvrătit împotriva guvernării umane și a fost răstignit ca unul scos în afara legii), pentru ca noi (urmașii Săi), prin sărăcia Lui, să ne îmbogățim (cu binecuvântările prezente ale îndreptățirii prin credință și ale chemării noastre cu adevărul, dreptatea, iubirea și puterea modului de gândire ceresc, și cu binecuvântările viitoare din împărăție).

(3) Dar de ce a fost necesar ca Pâinea care a coborât din cer să fie frântă — ca El să fie omorât — pentru noi? A fost necesar pentru că nu aveam viață în noi. Moartea lucra în tot neamul omenesc devorându-l. Este o greșeală să gândim că numai Adam a fost condamnat la moarte. Apostolul a vorbit despre tot neamul omenesc în Efeseni 2:3, când a spus că noi „eram din fire [prin ereditate] copii ai mâniei [prin condamnarea la moarte, Romani 1:18, 32], ca și ceilalți”. El arată cu totul clar (Romani 5:12-19) că toată omenirea nu numai că are parte de moarte împreună cu Adam, ci și de condamnarea la moarte. Acest lucru se face clar din tot pasajul, mai ales când observăm ordinea de idei a vers. 16 și 18. Vers. 16 arată că judecata adamică a fost o sentință de condamnare; iar vers. 18 elaborează acest lucru arătând că această sentință de condamnare a venit asupra tuturor oamenilor prin Adam: rezultatul încălcării unui singur om a fost o condamnare asupra tuturor oamenilor. Toată omenirea a moștenit de la Adam nu numai moartea, ci și condamnarea la moarte.

(4) Aceasta se vede și din 1 Corinteni 15:22: „Așa cum în Adam toți mor”. Aceasta nu înseamnă că toți în Adam vor intra realmente în starea de moarte, ci că toți în Adam vor intra realmente sub condamnarea la moarte. Întreg Planul lui Dumnezeu, mai ales trăsătura lui centrală, răscumpărarea, se bazează pe gândul că toată omenirea se află sub condamnarea la moarte în Adam și că ea moare, nu numai pentru că a moștenit o viață imperfectă de la el și pentru că trebuie să-și petreacă existența într-un mediu imperfect care aduce moartea, dar și pentru că asupra ei se află condamnarea la moarte din partea dreptății divine (Ioan 3:36), pe care a moștenit-o de la Adam. Deși această condamnare a venit asupra tuturor în Adam în mod indirect, adică ea este asupra lor — prin el — chiar dacă în mod indirect, cu toate acestea ei sunt cuprinși realmente în acea condamnare. A nega această afirmație înseamnă, în mod logic, a nega răscumpărarea.

(5) Deoarece tot neamul lui Adam era în coapsele lui când el a păcătuit și a fost condamnat la moarte, sunt ușor de înțeles cuvintele Apostolului din Romani 5:12: „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume și moartea prin păcat; și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, pentru că toți au păcătuit”. Deși nu ne născusem încă, totuși eram în coapsele lui Adam și, prin urmare, eram o parte din el când a păcătuit. Tot neamul lui Adam fiind sub aceeași condamnare la moarte, nimeni nu putea căpăta viață pentru el însuși și nici nu era cineva care să poată, în vreun fel, răscumpăra pe fratele lui sau să dea lui Dumnezeu răscumpărare pentru el (Psalmii 49:7) — toți erau condamnați și în proces de moarte. Dar situația disperată a omului a fost ocazia lui Dumnezeu: pentru că El era o parte a aceleiași omeniri sau avea aceeași natură umană deși nu era din tulpina adamică condamnată (ci din cer), Dumnezeu l-a dat pe Cel care putea să dea o răscumpărare (un preț corespunzător) și să fie un Răscumpărător acceptabil pentru Adam și neamul din coapsele lui. Din cauza păcatului lui Adam, el și neamul lui au fost separați de copacii vieții din Eden, fiindu-le opriți ei nu au putut trăi (Geneza 3:22-24). Dar acum, neamului omenesc îi este prezentat Isus — Pâinea vieții, darul din cer — prin a cărui acceptare, viața și binecuvântările pierdute vor fi restabilite.

Pâinea vie

(6) În textul nostru, Isus se referă la Sine ca la „pâinea vie care a coborât din cer”. El a venit pentru a salva de la moarte omenirea aflată în procesul morții, dându-Și ca hrană natura Sa umană perfectă, dreptul Său la viață și drepturile Sale de viață ca hrana adevărată, pentru ca neamul omenesc să aibă viață pentru totdeauna. Dacă El ar fi avut un tată uman și dacă n-ar fi venit din cer (dacă n-ar fi avut o viață preumană, care a devenit sămânța, în locul seminței unui bărbat uman, care a fertilizat ovulul fecioarei), El nu ar fi putut deveni pâinea vie. Căci dacă ar fi avut un tată uman, El Însuși ar fi avut nevoie de pâinea vie și nu ar fi putut s-o dea altora. El a fost cu adevărat „pâinea care a coborât din cer: … cel ce mănâncă din pâinea aceasta va trăi pentru totdeauna” (Ioan 6:58).

(7) Chiar dacă Isus era această pâine a vieții, totuși era necesar ca El să fie frânt, sacrificat — ca El să moară pentru noi, înainte ca cineva din neamul nostru condamnat să se poată împărtăși din meritul Său. Fiind om desăvârșit, El S-a dat pe Sine Însuși ca preț corespunzător pentru Adam, ca să desființeze blestemul morții care a venit asupra lui Adam și asupra rasei din coapsele sale la vremea când a păcătuit. Acum, fiecare om atins de blestem din cauza lui Adam, atunci când este atras de Tatăl (Ioan 6:44), poate să vină și să mănânce din acele perfecțiuni și drepturi pe care Isus le-a câștigat pentru noi prin jertfa Sa. Noi mâncăm sau ne însușim, prin credință, trupul lui Isus, adică, prin credință înțelegem că El a fost răscumpărarea noastră și ne însușim, prin credință, acele merite pe care El le-a posedat ca om desăvârșit și pe care El le-a frânt sau le-a jertfit pentru noi.

(8) Noi apreciem frumusețea aranjamentului lui Dumnezeu, că, deși jertfa este suficientă pentru toți, nimeni nu poate primi viață prin ea decât dacă Îl recunoaște și Îl primește pe Isus ca pe Dătătorul Său de viață și se împărtășește din pâinea vie. Văzând lucrul acesta, răscumpărarea este recunoscută ca fiind un element esențial pentru viață nu numai în timpul Veacului Evanghelic, ci același lucru va fi adevărat și în timpul Veacului Milenar care vine. Pe vecie va fi adevărat: „Dacă nu mâncați carnea Fiului Omului și nu beți sângele Lui, nu aveți viață în voi”. Totdeauna trebuie recunoscut faptul că răscumpărarea dată este temelia oricărei binecuvântări. Nimeni nu poate veni la Tatăl, nu poate veni la împăcare cu El, decât prin trupul frânt și sângele vărsat al „Mielului lui Dumnezeu, care înlătură păcatul lumii”, care a „desființat păcatul prin însuși sacrificiul Lui” (Ioan 1:29; Evrei 9:26).

Salvarea din condamnarea adamică este necondiționată

(9) Dar unii s-ar putea întreba, cum se face că, după Ioan 6:53, se spune că viața depinde de faptul că mâncăm carnea lui Isus și bem sângele Lui, în timp ce alte texte, cum ar fi Romani 5:18, indică faptul că, prin dreptatea lui Isus, darul fără plată vine pentru „toți oamenii”. Problema se va clarifica dacă vom ține minte că textul nostru, de fapt întregul pasaj (Ioan 6:27-58), vorbește despre viața veșnică și despre modul în care poate fi câștigată, în timp ce Romani 5:18 vorbește despre îndepărtarea condamnării adamice la moarte de la toți oamenii. Cristos, prin harul lui Dumnezeu, a gustat moartea „pentru fiecare om” (Evrei 2:9). Prin urmare, fiecare om trebuie să primească pentru sine beneficiul morții lui Isus. Va exista o salvare universală din blestemul morții adamice, pentru că Dumnezeu „dorește ca toți oamenii să fie salvați și să vină la cunoașterea adevărului” (1 Timotei 2:4). Dar Scripturile arată că nu va exista o salvare universală spre viață veșnică, pentru că „dacă nu mâncați carnea Fiului Omului și nu beți sângele Lui, nu aveți viață în voi”. Mulți nu vor face lucrul acesta, astfel vor pieri în „moartea a doua”.

(10) „Darul fără plată” din Romani 5:18 este universal pentru Adam și pentru fiecare membru al neamului său, pentru că el vine „peste toți oamenii”. Dar acest dar gratuit al lui Dumnezeu prin Cristos nu garantează viață veșnică nimănui decât pe condițiile clar arătate. Datorită aplicării viitoare a meritului jertfei lui Cristos pentru toți oamenii, va fi drept ca Dumnezeu să trezească lumea din moarte și să le dea tuturor o ocazie de a obține îndreptățire pentru viață perfectă. Vedem, deci, că „darul fără plată” din Romani 5:18 nu trebuie identificat cu „îndreptățirea vieții”, care este cu condiția de a mânca din „pâinea vie”.

(11) Versetul următor (19) dovedește că darul fără plată este întemeiat pe meritul de răscumpărare care desființează păcatul și condamnarea adamică, fiindcă dă motivul pentru care acest dar fără plată va veni pentru toți oamenii: „Fiindcă după cum prin neascultarea unui om [cei] mulți au fost făcuți păcătoși [părtași la păcatul adamic], tot așa, prin ascultarea unuia, [cei] mulți vor fi făcuți drepți [le va fi iertat păcatul adamic]”.

Salvarea la viață este condiționată

(12) Deși multe texte arată că există o salvare universală din condamnarea adamică la moarte, care este necondiționată, care nu depinde de exercitarea credinței, totuși, alte texte vorbesc despre salvarea spre viață veșnică, salvare care depinde de exercitarea credinței și a ascultării. Ioan 3:15, 16, de exemplu, arată că meritul de răscumpărare al lui Isus desființează condamnarea adamică la moarte („să nu piară”) și dă ocazia pentru („oricine crede în el”) de a câștiga salvare spre „viață veșnică” prin credință. Numai cei care cred în Fiul vor primi viața veșnică; „dar cel ce nu crede în Fiul, nu va vedea viața [veșnică]” (vers. 36). Faptele 3:23 arată că, pentru toată omenirea, viața veșnică depinde de ascultare.

(13) Nu numai Biserica, dar și lumea, trebuie să mănânce din pâinea vie dacă vrea să aibă viață veșnică. Ioan 6:27-58 arată că natura umană desăvârșită a Domnului nostru jertfită în moarte, pâinea frântă pentru noi, nu numai că șterge eficient păcatele Bisericii și ale lumii care se trag de la Adam, dar dăruiește, de asemenea, viață veșnică celui care își însușește ceea ce a jertfit El, adică natura Sa umană împreună cu dreptul Său la viață și cu drepturile Sale de viață. În aceste versete, carnea Sa reprezintă natura Sa umană iar sângele Său — dreptul Său la viață umană și drepturile Sale de viață umană. În vers. 27 Isus ne spune să „lucrăm nu pentru mâncarea care piere, ci pentru mâncarea care rămâne pentru viața veșnică, pe care Fiul omului v-o va da”. Mâncarea despre care se vorbește aici este carnea Sa. În vers. 33 El arată că aceasta este natura Sa umană și că ea dă viață lumii. Vers. 50 arată că oricine își însușește umanul Său, va fi păzit de moarte, va fi eliberat de condamnare și va rămâne liber de ea. Vers. 51 arată că El va da umanul Său pentru viața lumii, adică va da viață veșnică celui care o însușește („mănâncă”).

Cina Domnului

(14) La Cina Domnului învățăm aceeași idee. Faptul că mâncăm din pâine nu reprezintă numai că ne însușim iertarea, ci că ne însușim și ceea ce a fost El — o ființă umană perfectă, cu dreptul Său la viață și cu drepturile Sale de viață: „Acesta este [reprezintă] trupul Meu, care este frânt pentru voi”. Astfel, însușindu-ne meritul de răscumpărare al lui Isus prin credință, suntem îndreptățiți în fața lui Dumnezeu — nu că suntem în realitate îndreptățiți sau făcuți perfecți ca ființe umane, ci că suntem socotiți perfecți prin meritul lui Isus acordat nouă. Îndreptățirea noastră înseamnă că: (1) Dumnezeu ne iartă și (2) dreptatea lui Cristos ne este acordată nouă ca dreptate a noastră (Romani 3:21, 22; 10:4; 1 Corinteni 1:30; 2 Corinteni 5:21; Galateni 2:16; 3:22; Filipeni 3:9). Meritul lui Isus nu numai că desființează condamnarea, ci oferă, de asemenea, natura umană perfectă împreună cu drepturile ei, Bisericii prin atribuire iar lumii în mod real.

(15) Din E6, pag. 690 și PT 1949, pag. 39, col. 2, aflăm că versetele de la Matei 26:28 și Marcu 14:24, așa cum arată modul în care sunt formulate, ne oferă ilustrația îndreptățirii prin credință care simbolizează faptul că pentru Biserică sunt socotite toate binecuvântările pe care Noul Legământ le va da în mod real lumii în Mileniu și în Puținul Timp. În aceste două pasaje, Isus se referă la vin ca la simbolul sângelui Său al Noului Legământ. Dacă sângele Noului Legământ ar fi stropit în mod real peste noi, îndreptățirea noastră ar fi reală, nu socotită; dar, din moment ce îndreptățirea noastră este socotită, sângele lui Isus, cu excepția Noului Legământ, este stropit peste noi doar în mod socotit (1 Petru 1:2; Romani 3:24-28; Filipeni 3:9).

(16) În 1 Corinteni 10:16, 17, apostolul explică faptul că pâinea reprezintă, de asemenea, natura umană a Bisericii, iar paharul — moartea Bisericii împreună cu Domnul nostru ca parte (nu a prețului Său de răscumpărare, prețul Său corespunzător pentru omul perfect Adam care și-a pierdut viața prin neascultare, ci) a jertfei Lui pentru păcat.

(17) Pe măsură ce ne apropiem de timpul Comemorării așteptând mult binecuvântările ei mari, trebuie să ținem cont de faptul că trebuie să ne așteptăm la încercări de foc! „Preaiubiților să nu vi se pară ciudată încercarea arzătoare care vine să vă încerce … ci bucurați-vă întrucât sunteți părtași suferințelor lui Cristos” (1 Petru 4:12, 13). Versetele acestea se referă la suferințele Turmei Mici ca părtași în jertfa pentru păcat; dar, în principiu, ele se aplică la tot poporul consacrat al lui Dumnezeu care suferă pentru cauza lui Cristos.

(18) Tradusă literal, prima propoziție a acestui text ar spune: „Preaiubiților, nu vă mirați de arderea din mijlocul vostru, care vi s-a întâmplat ca încercare”. Îndemnul acesta ne îndreaptă gândurile înapoi spre ceea ce spune Dumnezeu prin profetul Maleahi, prin care El anunță că Mesagerul Legământului va veni deodată — Cel a cărui venire a fost prevăzută și așteptată timp de secole; și a fost o întrebare solemnă, cine va putea să îndure ziua venirii Lui și să stea în picioare când se va arăta El, pentru că El va ședea ca un Topitor și ca un Purificator al aurului și argintului simbolic (Maleahi 3:1-3).

(19) Noi arătăm că prima împlinire a acestei profeții a fost la timpul Primului Advent al Domnului nostru. Noi credem că El a venit atunci, așa cum a fost prezis, și a făcut o lucrare specială, și că atunci și pe toată durata Veacului Evanghelic lucrarea Sa a fost aceea de Topitor și Purificator al poporului Său. Profeția are, de asemenea, o împlinire deosebită la sfârșitul Veacului Evanghelic, atât în perioada Parousiei, cât și în perioada Epifaniei sau Apocalipsei (E5, cap. 6).

(20) În textul nostru, apostolul Petru pare să spună: „Aceasta este o încercare de foc, de care au parte toți cei consacrați”. El nu a vrut să spună că toate încercările noastre de foc vor fi neapărat în mijlocul nostru, ci că, de-a lungul Veacului Evanghelic, întreaga experiență a celor cu adevărat consacrați va fi de foc. Cuvintele lui mai înseamnă și că cele mai grele încercări ale noastre vor veni de la frații noștri creștini. Va fi exact așa cum a fost cu Domnul nostru, ai cărui frați, iudeii de pe vremea Lui, L-au persecutat.

(21) Gândul lui Petru pare să fie următorul: Oricine devine un creștin consacrat nu trebuie să se aștepte ca drumul lui după aceea să fie neted; căci, dimpotrivă, aceștia trebuie să îndure încercări de foc chiar până la sfârşitul căii lor pentru a putea fi pregătiţi pentru Împărăţie. Este adevărat că încercările de foc prin care au trecut cei consacrați au fost uneori mai grele. Este adevărat, de asemenea, că Cuvântul lui Dumnezeu arată faptul că tocmai la sfârșitul acestui Veac Evanghelic vor exista încercări deosebite care vor încerca credinţa fiecărui creştin consacrat, şi că aceste încercări deosebite vor fi permise tocmai cu scopul de a demonstra cine și-au zidit credința cu aurul, argintul și pietrele prețioase ale asemănării de caracter cu Dumnezeu și ale Cuvântului Său, și cine au zidit cu lemnul, fânul și paiele tradiției oamenilor și ale „învățăturilor demonilor” (1 Corinteni 3:12; 1 Timotei 4:1). În timpul acelui „foc” din „ziua Domnului”, lucrarea primei clase se va păstra, dar cea a ultimei clase se va nimici (1 Corinteni 3:13-15). Lucrul acesta este adevărat mai ales în timpul perioadei Epifania sau Apocalipsa, care este acum asupra noastră.

(22) Nu trebuie să presupunem, însă, că cei care trăiesc la sfârșitul Veacului Evanghelic sunt încercați în mod mai deosebit decât cei care au trăit în secolele precedente ale acestui Veac. Nu va fi permis ca cineva să fie ispitit mai mult decât poate suporta; căci, odată cu fiecare ispită, Domnul va pregăti o cale de scăpare (1 Corinteni 10:13).

(23) Dacă Dumnezeu îngăduie vreodată să vină încercări și ispite mai grele, El pune ceva de felul încurajării și binecuvântării pe partea cealaltă a balanței. Și astfel, cunoașterea Planului Divin pe care o au cei consacrați acum, ar trebui să ne facă în stare să îndurăm încercările din zilele noastre mai ușor decât cei care nu au înțeles scopurile Domnului atât de bine ca noi. Ar trebui să ținem cont de faptul că, deși în unele privințe încercarea noastră este mai grea decât a lor, în alte privințe este mai ușoară.

Creștinii adevărați trebuie să aștepte suferințe

(24) În contextul de la 1 Petru 4:12, 13, apostolul discută despre diferitele feluri de suferințe pe care creștinii trebuie să le îndure. Din punct de vedere lumesc — de fapt, din aproape oricare alt punct de vedere decât cel al cunoaşterii Planului Divin — pare foarte ciudat ca un creştin să fie chemat pentru a suferi; căci, după ce cineva a devenit un creștin consacrat, ar părea cu totul firesc ca favoarea divină să se extindă asupra tuturor afacerilor sale. Cei lumești sunt înclinați să spună: „Ce fel de Dumnezeu aveți voi, care-i lasă pe cei dedicați Lui să sufere? Cu siguranță, atunci când cineva se predă lui Dumnezeu pentru a-I face voia, ar trebui să fie scutit de încercări și greutăți. Cu siguranță, Dumnezeu astfel se va îngriji de închinătorii Lui credincioși încât nimic nu i-ar putea vătăma!”

(25) Creștinii, mai ales cei imaturi, sunt ei înșiși deseori nedumeriți de experiențele lor — da, ei sunt rușinați; căci ei nu înţeleg de ce un creștin ar trebui să sufere. Totuşi Petru spune: „Dacă cineva suferă pentru că este creștin, să nu se rușineze, ci să glorifice pe Dumnezeu în legătură cu aceasta” (1 Petru 4:16). Tocmai suferința aceasta, care provoacă nedumerire, este în armonie cu Planul Divin; pentru că Dumnezeu are de-a face cu cei consacrați în mod individual, pentru a dovedi loialitatea inimii lor. Această loialitate față de Dumnezeu și față de principiile dreptății va fi demonstrată atât prin credință cât și prin fapte. Ea va fi în dezacord cu ordinea prezentă de lucruri, în dezacord cu vederile lumii.

(26) Poporul lui Dumnezeu înțelege bine că El ar fi putut opri păcatul cu mult timp în urmă dacă ar fi ales să facă așa. Din moment ce El nu a făcut acest lucru, este evident că El folosește spre bine împrejurările prezente din lume. Dacă totul aici ar fi favorabil pentru dreptate, loialitatea față de Dumnezeu ar fi un lucru foarte ușor. Dacă cei care sunt poporul lui Dumnezeu ar primi tot ce este mai bun din toate, drumul către viața veșnică ar fi ușor și popular deopotrivă.

(27) Cu toate acestea, Dumnezeu explică în Cuvântul Său că toate vor lucra împreună, după spirit nu după trup, pentru binele poporului Său ca creștini (Romani 8:28). Chiar și ceea ce pare a fi cel mai mare dezastru, El poate să-l facă, și îl va face, să lucreze pentru binele celor care Îl iubesc pe El în cel mai înalt grad. Așadar, numai cei care văd Planul Divin pot pricepe acest gând cum se cuvine, că un creștin nu are motiv să se rușineze de suferință, infamie și persecuție îndurate pentru cauza lui Cristos. Numai cei care pot vedea scopul suferinței, Îl pot slăvi pe Dumnezeu pentru aceasta, Îl pot slăvi atunci când au împotriviri, când sunt prezentați într-o lumină falsă și sunt calomniați.

(28) Caracterul acestor suferințe — împotrivirea lumii față de poporul lui Dumnezeu — este aproape același care a venit asupra Domnului nostru Isus. El a fost disprețuit și respins de oameni, chiar și de către unii care se numeau poporul sfânt. Și tot așa a fost pe toată durata Veacului Evanghelic. Cei care s-au numit poporul sfânt i-au disprețuit și i-au respins pe cei pe care Dumnezeu i-a recunoscut ca pe sfinții Săi, ca pe adevărații Săi sfinți. Dacă am fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar pentru că Domnul nostru ne-a ales din lume, lumea ne urăște (Ioan 15:18-25).

(29) Fiecare creștin are datoria să cerceteze care este voința Domnului, să cugete atent la condițiile din jurul lui și să caute să se poarte atât de cumpătat în viață încât să aibă nu numai aprobarea divină, dar și să provoace, cât mai puțin posibil, incomodități și necazuri altora. Când a făcut acest lucru cât a putut de bine, el trebuie să meargă înainte, bizuindu-se cu încredere pe înțelepciunea și providența supraveghetoare a Domnului; căci Dumnezeu îi va ocroti cu siguranță pe toți cei care își pun încrederea în El.

(30) Atunci când necazul de foc este cel mai fierbinte, putem fi siguri că grija Domnului este asupra noastră și, prin urmare, ne putem bucura că avem privilegiul să suferim pentru Cristos. A fost necesar ca marele Cap al Bisericii și membrii Corpului să aibă astfel de experiențe de suferință care să-i pregătească pentru gloria care urmează, și putem fi siguri că și toți ceilalți consacrați vor trebui să sufere ca să fie pregătiți pentru o parte în Împărăţie. Pe orice cale ar putea veni suferința (fie că este din partea cărnii noastre sau din partea altora) dacă ea este rezultatul eforturilor noastre de a-L sluji pe Domnul, putem fi siguri că este pentru Cristos. Dacă, deci, rămânem credincioși până la sfârșitul drumului nostru, vom fi răsplătiți în Împărăția glorioasă a lui Dumnezeu și a lui Cristos — la încheierea acestui Veac Evanghelic, la arătarea fiilor lui Dumnezeu (Romani 8:17; Coloseni 3:4).

Dragi frați, în cele de mai sus avem mai multe gânduri în legătură cu Cina Domnului. Avem încredere că acestea ne vor ajuta să ne pregătim pentru Comemorare.

Pregătire pentru Cina Domnului

(31) Când vorbim despre pregătirea noastră pentru Cina Domnului ne amintim de câteva lucruri în legătură cu ea: (1) examinare de sine, (2) curățire și (3) umplere cu Spirit. În PT 1920, pag. 190 [AP8, 58], sunt date detalii cu privire la examinarea de sine care ne vor ajuta să ne pregătim pentru Comemorare. Prin urmare, recomandăm studierea acelui articol și folosirea sugestiilor lui pentru pregătirea noastră de Comemorare.

(32) Rezultatul examinării noastre de sine — antitipul căutării dospelei în casele israeliților — dacă este făcută cu credincioșie, va fi acela că vom găsi, în inima și mintea noastră, dospeală simbolică — păcat, eroare, egoism și spirit lumesc, dar mai ales defectele noastre care ne copleșesc (Evrei 12:1). Să le scoatem afară și să le nimicim prin Spiritul lui Dumnezeu (Romani 8:12, 13; 1 Corinteni 5:7, 8). Acesta va fi al doilea lucru în pregătirea noastră pentru o serbare demnă a Comemorării.

(33) Al treilea lucru pentru a ne pregăti să serbăm Comemorarea în chip vrednic este umplerea cu Spirit, o umplere a inimii și minții noastre cu Spiritul Domnului, mai ales cu spiritul credinței, speranței, stăpânirii de sine, răbdării, evlaviei, dragostei de frați și al iubirii. Să ne umplem, dragi frați, inima și mintea cu acestea. Să căutăm să le facem, pe fiecare dintre ele, foarte active în noi, și să căutăm ca, pe fiecare în parte și pe toate laolaltă, să le avem din belșug în inima și mintea noastră spre orice cuvânt bun și lucrare bună. Acestea ne vor face să nu fim nici inactivi, nici neroditori în cunoașterea Domnului. Și dacă acestea prisosesc în noi, ele ne vor face în stare nu numai să ținem sărbătoarea simbolică cu azimele sincerității și ale adevărului, ci ne vor face în stare să ținem cu credincioșie, cu azimele sincerității și ale adevărului, sărbătoarea pe care o simbolizăm la Comemorare — îndreptățirea și consacrarea noastră — fiind activi în toată rodnicia până când vom fi într-o stare potrivită pentru a ne împărtăși cu Domnul nostru și cu toți cei credincioși în Împărăție (2 Petru 1:5-11).

(34) Ca un mijloc suplimentar de pregătire pentru Comemorare sugerăm ca cei dragi să citească P6, cap. 11: „Paștile Noii Creații”, și articolul din R5640–5643 [VDM 661]. Domnul să ne binecuvânteze participarea. Vă rugăm să ne dați rapoarte de la Comemorare, în privința adunărilor — numărul celor care se împărtășesc în adunare, și în mod individual cei care vor serba singuri.

CINA DE AMINTIRE ÎN ANUL 2022

miercuri, 13 aprilie

după ora 6 seara

BS, No. 929, 2022, 18-23