Fă lucrarea unui evanghelist, fă deplin dovada serviciului tău — 2 Timotei 4:5. În ce măsură, fiecare dintre noi și toți împreună, folosim cu zel ocaziile pe care le-a pus Domnul în puterea noastră pentru a glorifica numele Său și pentru a binecuvânta pe semenii noștri bolnavi de păcat, nu numai spunându-le despre Isus și despre cuvintele Sale minunate ale vieții, dar și în ce măsură îi ajutăm să vină la El? Există diferite modalități în care putem ajuta: prin cuvânt, prin scrisoare, prin invitație la întruniri etc. Cu toate acestea, un element necesar în orice ajutor este acela că propria noastră purtare trebuie să fie în acord cu ceea ce recomandăm altora. Dacă noi înșine am fost cu Isus, am învățat de la El și am înțeles o parte a jertfirii de Sine și a iubirii Sale, vom putea ajuta mai bine pe alții care doresc să vină la El — Z ’04, 41 (R3315). * * * Zelul poate fi definit ca un devotament înflăcărat față de persoane, principii, cauze și lucruri, manifestându-se în activități entuziaste față de acestea. Prin urmare, el este o calitate care este înflăcărată, arzătoare, sentimentală. El se fierbe în sentimente entuziaste. Afecțiunile sunt agitate până la punctul de fierbere și el înrolează energiile trupului, sufletului și spiritului în exercitarea ardorii. Zelul este un devotament înflăcărat, de aceea el se leapădă de sine în orice mod posibil al jertfirii de sine în interesul obiectului căruia îi este dedicat interesul. Acesta se exercită uneori în interesul persoanelor de care este atașat prin devotament afectiv, uneori în interesul principiilor de care este atașat prin devotament înflăcărat, uneori în interesul unei cauze de care este atașat prin sprijin călduros, uneori față de lucruri de care se prinde cu devotament arzător și uneori față de două sau mai multe dintre acestea, de care se prinde cu un devotament entuziast — PT 1948, 51.
Fără credință este imposibil a plăcea lui, fiindcă cel ce vine la Dumnezeu trebuie să creadă că el este și că este un răsplătitor al celor ce îl caută cu zel— Evrei 11:6.
„Fie-vă conform credinței voastre” ar părea că este metoda Domnului în purtarea Sa față de toți discipolii Săi, de la începutul și până la sfârșitul drumului și experienței lor creștine. Credință când El pare că nu ne ia în seamă; credință când lucrurile par să prospere în cele spirituale și în cele trecătoare, credință la fel de puternică atunci când toate curentele și toate forțele par să fie împotriva noastră. Biruința care biruie lumea este credința care în toate împrejurările este în stare să-și ridice privirea spre Domnul cu încredere deplină în bunătatea și credincioșia Sa și să-și dea seama că, după promisiunea Sa, în cele din urmă toate lucrurile vor lucra împreună spre binele nostru, deoarece noi suntem poporul Său— Z ’00, 139(R2625).
* * *
Cu excepția iubirii, nimic nu este mai plăcut înaintea lui Dumnezeu decât credința. Prin urmare, Tatălui îi sunt plăcuți cei care exercită încredere în caracterul Său. În mod corespunzător, cei care nu au încredere în caracterul Său, punând astfel sub semnul întrebării înțelepciunea, dreptatea, iubirea și puterea Sa, nu pot decât să nu fie plăcuți Lui și deci să nu fie acceptați de El, pentru că „fără credință este imposibil a plăcea lui Dumnezeu”. De aceea să avem credință în Dumnezeu — PT 1935, 62.
Spelling error report
The following text will be sent to our editors: