Fă lucrarea unui evanghelist, fă deplin dovada serviciului tău — 2 Timotei 4:5. În ce măsură, fiecare dintre noi și toți împreună, folosim cu zel ocaziile pe care le-a pus Domnul în puterea noastră pentru a glorifica numele Său și pentru a binecuvânta pe semenii noștri bolnavi de păcat, nu numai spunându-le despre Isus și despre cuvintele Sale minunate ale vieții, dar și în ce măsură îi ajutăm să vină la El? Există diferite modalități în care putem ajuta: prin cuvânt, prin scrisoare, prin invitație la întruniri etc. Cu toate acestea, un element necesar în orice ajutor este acela că propria noastră purtare trebuie să fie în acord cu ceea ce recomandăm altora. Dacă noi înșine am fost cu Isus, am învățat de la El și am înțeles o parte a jertfirii de Sine și a iubirii Sale, vom putea ajuta mai bine pe alții care doresc să vină la El — Z ’04, 41 (R3315). * * * Zelul poate fi definit ca un devotament înflăcărat față de persoane, principii, cauze și lucruri, manifestându-se în activități entuziaste față de acestea. Prin urmare, el este o calitate care este înflăcărată, arzătoare, sentimentală. El se fierbe în sentimente entuziaste. Afecțiunile sunt agitate până la punctul de fierbere și el înrolează energiile trupului, sufletului și spiritului în exercitarea ardorii. Zelul este un devotament înflăcărat, de aceea el se leapădă de sine în orice mod posibil al jertfirii de sine în interesul obiectului căruia îi este dedicat interesul. Acesta se exercită uneori în interesul persoanelor de care este atașat prin devotament afectiv, uneori în interesul principiilor de care este atașat prin devotament înflăcărat, uneori în interesul unei cauze de care este atașat prin sprijin călduros, uneori față de lucruri de care se prinde cu devotament arzător și uneori față de două sau mai multe dintre acestea, de care se prinde cu un devotament entuziast — PT 1948, 51.
Sfințește-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul — Ioan 17:17, VDC.
Domnul nostru leagă întotdeauna progresul și dezvoltarea vieții noastre spirituale de primirea Adevărului și ascultarea ce-i dăm. Fiecare copil al lui Dumnezeu trebuie să se păzească de învățătura care pretinde că este înaintea Cuvântului, care afirmă că Cristos sau Spiritul sfânt vorbesc unor astfel de creștini avansați independent de Cuvânt. Aceasta cultivă mândria spirituală și lăudăroșia și fac fără putere avertizările și mustrările Sfintelor Scripturi, căci cei înșelați cred că în ei locuiește un învățător mai mare. Iar Satan, folosindu-se de această înșelăciune, îi face robii voinței lui — Z ’03, 377(R3250).
* * *
Sfințirea ne pune deoparte de păcat, eroare, egoism și spirit lumesc, și ne dedică în serviciul Domnului. Pe măsură ce sfințirea își continuă lucrarea, ea ne ține voința moartă, ne sacrifică trupul pentru Domnul și ne face caracterul ca al Lui. Cuvântul este cel care ne sfințește, întâi prin aceea că lucrează în inimile noastre o credință și o iubire care se consacră, prin care ne face capabili să ne prezentăm pe noi înșine înaintea Domnului drept sacrificiu. El își continuă lucrarea prin faptul că pune în noi începutul inimii, minții și voinței noi, și ne face capabili să ne sacrificăm până la moarte, în timp ce voința noastră umană o ține moartă iar voința lui Dumnezeu o ține vie în noi. Cuvântul își continuă lucrarea prin aceea că ne energizează să creștem, curățindu-ne, întărindu-ne și echilibrându-ne. Își completează lucrarea prin faptul că ne perfecționează — și toate acestea prin slujirea lui Isus — PT 1935, 117, 118.
Spelling error report
The following text will be sent to our editors: