Cu ce își va curăți un tânăr calea? Ținând seama la ea conform cuvântului tău — Psalmii 119:9. Câtă responsabilitate au cei care își zidesc caracterul lor și pe al altora! Să ne amintim că caracterele noastre sunt manifestate prin obiceiurile noastre în viață. Fiecare faptă, chiar și cea mai măruntă, tinde să formeze un obicei nou sau să-l întărească pe cel deja stabilit. Cât de important este, deci, ca gândurile și faptele noastre să nu fie lipsite de țel, ci să aibă un scop (1 Corinteni 10:31); și, mai presus de toate, ca viețile noastre să fie „transformate [reformate] prin înnoirea minții noastre”; ca noi, dând la o parte răul și toate influențele care tind spre rău, să primim de la Domnul, prin Cuvântul Său, „spiritul minții sănătoase”, „mintea lui Cristos”. Având în vedere faptele cazului, este într-adevăr un lucru solemn a trăi, a gândi și a înfăptui. Este de datoria noastră să ne păzim bine gândurile, cuvintele și faptele, și mereu să ținem cont de responsabilitatea noastră față de Dumnezeu, atât în ce ne privește pe noi cât și pe alții, ca ambasadori ai lui Cristos — Z ’05, 360 (R3674). * * * Ce înseamnă obiceiul? El poate fi definit ca deprinderea minții sau a dispoziției de a gândi sau de a acționa în anumite feluri folosite mai înainte și în mod obișnuit. Obiceiurile au o putere extraordinară pentru bine sau pentru rău. Proverbul spune: Semeni un gând și culegi un motiv; semeni un motiv și culegi o faptă; semeni o faptă și culegi o tendință; semeni o tendință și culegi un obicei; semeni un obicei și culegi un caracter; semeni un caracter și culegi o soartă. Obiceiul concepe o poftă pentru fapta săvârșită. Dându-i-se frâu liber, obiceiul ne controlează conduita generală — gândurile, vorbirea, gesturile, tonul vocii, ținuta, îmbrăcămintea, comportamentul etc. — BS 1973, 75.
Dacă nu mâncați carnea Fiului omului și nu beți sângele lui, nu aveți viață în voi— Ioan 6:53.
Domn iubit, cu bucurie mâncăm (însușim pentru nevoile noastre) meritul naturii Tale curate, sacrificată pentru noi — pentru îndreptățirea noastră. Cu bucurie ne împărtășim din paharul suferințelor Tale, socotind o binecuvântată favoare să suferim cu Tine, ca apoi, la momentul cuvenit, să și domnim împreună cu Tine; să fim morți cu Tine, ca apoi, în viitorul veșnic, să trăim cu Tine, să fim asemenea Ție și să ne împărtășim, ca mireasă a Ta, de iubirea și mărirea Ta. Ah, cât de credincioși trebuie să fim pentru a putea îndeplini nu numai simbolul, ci și realitatea! Binecuvântate Domn, auzim cuvântul Tău, spunând: „Paharul pe care-l beau Eu îl veți bea și cu botezul cu care sunt botezat Eu veți fi botezați”. Doamne, din puterea noastră noi nu suntem în stare a ne jertfi astfel; dar nouă ne este îndeajuns harul Tău, căci cu totul ai Tăi suntem, acum și în vecii vecilor — Z ’99, 51 (R2436).
* * *
A mânca carnea Fiului Omului parțial înseamnă a ne însuși prin credință umanitatea Sa perfectă; și a bea sângele Său parțial înseamnă a ne însuși prin credință viața Sa perfectă. Astfel ne însușim de la Cristos un echivalent exact al datoriei noastre din cauza păcatului lui Adam. Pentru umanitatea perfectă și viața perfectă pe care le însușim suntem socotiți ca fiind perfecți și ca având viață perfectă. Dacă nu ne însușim acestea, suntem morți în Adam și nu putem avea viață, dar dacă ne însușim acestea, avem viață. A mânca carnea Lui și îndeosebi a bea sângele Lui, parțial mai înseamnă și partea Bisericii în moartea de sacraficiu împreună cu El — PT 1933, 63.
Spelling error report
The following text will be sent to our editors: