Cu ce își va curăți un tânăr calea? Ținând seama la ea conform cuvântului tău — Psalmii 119:9. Câtă responsabilitate au cei care își zidesc caracterul lor și pe al altora! Să ne amintim că caracterele noastre sunt manifestate prin obiceiurile noastre în viață. Fiecare faptă, chiar și cea mai măruntă, tinde să formeze un obicei nou sau să-l întărească pe cel deja stabilit. Cât de important este, deci, ca gândurile și faptele noastre să nu fie lipsite de țel, ci să aibă un scop (1 Corinteni 10:31); și, mai presus de toate, ca viețile noastre să fie „transformate [reformate] prin înnoirea minții noastre”; ca noi, dând la o parte răul și toate influențele care tind spre rău, să primim de la Domnul, prin Cuvântul Său, „spiritul minții sănătoase”, „mintea lui Cristos”. Având în vedere faptele cazului, este într-adevăr un lucru solemn a trăi, a gândi și a înfăptui. Este de datoria noastră să ne păzim bine gândurile, cuvintele și faptele, și mereu să ținem cont de responsabilitatea noastră față de Dumnezeu, atât în ce ne privește pe noi cât și pe alții, ca ambasadori ai lui Cristos — Z ’05, 360 (R3674). * * * Ce înseamnă obiceiul? El poate fi definit ca deprinderea minții sau a dispoziției de a gândi sau de a acționa în anumite feluri folosite mai înainte și în mod obișnuit. Obiceiurile au o putere extraordinară pentru bine sau pentru rău. Proverbul spune: Semeni un gând și culegi un motiv; semeni un motiv și culegi o faptă; semeni o faptă și culegi o tendință; semeni o tendință și culegi un obicei; semeni un obicei și culegi un caracter; semeni un caracter și culegi o soartă. Obiceiul concepe o poftă pentru fapta săvârșită. Dându-i-se frâu liber, obiceiul ne controlează conduita generală — gândurile, vorbirea, gesturile, tonul vocii, ținuta, îmbrăcămintea, comportamentul etc. — BS 1973, 75.
Cine este omul care se teme de Iehova? Pe el îl va învăța calea pe care să o aleagă— Psalmii 25:12.
Nu este pentru noi să controlăm încercările și dificultățile care pot veni asupra noastră. Partea noastră este să ne consacrăm fără rezerve Domnului și apoi să-L lăsăm pe El să hotărască cât de mari să fie încercările și ispitele, cât de mari să fie sacrificiile noastre în timp ce urmăm conducerea Sa. Domnul poate vedea că unii au nevoie de încercări deosebite mai mult decât alții și că acele lucruri care pentru unii sunt încercări mari și cer sacrificii mari, pentru alții, datorită iubirii lor mai mari pentru Domnul și cauza Sa și a unui zel mai mare pentru serviciu, sacrificiul poate fi, după cum spune apostolul despre al lui însuși, „necaz ușor, care este pentru o clipă, lucrează pentru noi, mai presus de orice, o greutate eternă de glorie” — Z ʼ99, 13 (R2416).
* * *
A ne teme de Domnul înseamnă a-l venera. Iar omul care Îl venerează pe Dumnezeu Îl ascultă, din iubirea din datorie și din iubirea dezinteresată. Pentru cel ce face așa Dumnezeu își asumă responsabilitatea să-l învețe calea vieții, îndrumându-i inima și mintea pentru a ocoli și a părăsi cărările răului și pentru a iubi și a alege cărările dreptății. Dacă reverența noastră pentru Dumnezeu este veritabilă, putem avea încredere însoțită de credință că El ne va face cărarea luminoasă, și credința noastră se va împlini — PT 1933, 80.
Spelling error report
The following text will be sent to our editors: