TARI ÎN DOMNUL

TEXTUL CA MOTTO AL ANULUI 2022

„În final, frații mei, fiți tari în Domnul și în puterea tăriei Lui” — Efeseni 6:10.

Ce sfat clar și puternic dă apostolul Pavel singurei biserici adevărate în timpul când este încercată. El îl îndeamnă pe studentul pe deplin consacrat și sfințit al Cuvântului lui Dumnezeu să crească în cunoștință, în credință și să dezvolte tot mai mult caracterul, să aibă încredere în Dumnezeu și să nu se bizuie pe el însuși. Acest îndemn este potrivit copiilor consacrați ai lui Dumnezeu din toate timpurile și în toate împrejurările. Războiul nostru creștin este împotriva încercărilor și bătăliilor din partea lumii, trupului și adversarului. După ce ne-a instruit bine în căile dreptății, Domnul are tot dreptul să aștepte că ne-am format un caracter puternic, astfel încât să putem rămâne în picioare în această zi rea care este acum asupra noastră. Creștinul dezvoltat, punând Cuvântul lui Dumnezeu deasupra tuturor celorlalte mesaje, poate cumpăra Adevărul cu orice preț dar nu-l vinde la orice preț.

Luptând în Războiul nostru Creștin trebuie să avem în vedere că toți cei care fac legi și toți cei care le pun în aplicare sunt imperfecți, părtinitori, egoiști. Realizăm că suntem chiar uimiți de câtă dreptate găsim în unele părți ale lumii, unde oamenii au o măsură mare de libertate. Marea majoritate a populației lumii trăiește în diferite grade de tiranie și sărăcie. Dacă toți cei care fac legi ar fi sfinți, pe deplin în armonie cu aranjamentele divine și ar fi limitați doar de imperfecțiunea trupurilor lor muritoare, ne-am putea aștepta să avem legi mai bune decât avem astăzi în lume. Îl lăudăm pe Dumnezeu pentru că știm că Scripturile ne arată clar că Biserica, ca Regi și Preoți în timpul Domniei Mijlocitoare din viitor, va fi absolut perfectă, în toate privințele, și va fi susținută de înțelepciunea și puterea divină.

Pe măsură ce comparăm diferitele grade de civilizație din întreaga lume, observăm că cele mai înțelepte și mai bune legi, cea mai înțeleaptă și mai bună aplicare a lor și cea mai mare libertate a oamenilor în limite rezonabile se găsesc în acele națiuni care au respectat cel mai mult mesajul divin — Biblia. Acesta este un argument puternic, că Cuvântul lui Dumnezeu nu numai că i-a influențat pe cei aleși, care îl iau la modul cel mai serios și lasă la o parte orice greutate, obstacol și ambiție lumească pentru a alerga cu răbdare pe urmele lui Isus, ci a influențat și mințile multora care nu au făcut niciodată acest pas de consacrare deplină. Într-un cuvânt, libertatea cu care Cristos eliberează nu înseamnă libertatea de a proceda după bunul plac, ci libertatea rațiunii, a dreptății și a iubirii. În măsura în care cineva a primit spiritul învățăturii divine, în aceeași măsură este el liber.

Mulțumim lui Dumnezeu pentru măsura de libertate națională care predomină în guvernele democratice din întreaga lume, chiar dacă vedem clar din profețiile Scripturilor precum și din ce scrie presa zilnică în paginile ei, că o libertate interpretată foarte greșit se răspândește rapid în întreaga lume, care în cele din urmă va distruge civilizația prezentă în anarhie.

[SUA], țara pusă deoparte de către Iehova din care să iasă mesajul Adevărului, își va pierde favoarea la fel ca alte națiuni: „Voi mistui deplin toate națiunile unde te-am împrăștiat” (Ieremia 30:11). În țările care nu sunt creștine egoismul controlează orice fărâmă de libertate acordată, în timp ce în țările creștine scopul libertății a fost acela de a servi și de a face bine tuturor oamenilor în direcția iubirii, nu a egoismului. Acest ideal creștin este o nebunie pentru lume în general. Pentru toată libertatea care există astăzi în lume s-a plătit: fără cei care se sacrifică pentru a o obține nu s-a ajuns la nicio fărâmă de libertate. De ce? Pentru că egoismul este atât de înrădăcinat în omenire încât cei care dețin puterea, autoritatea, privilegiile, posibilitățile, ar fi vrut să le păstreze pentru ei înșiși spre dezavantajul și înrobirea celorlalți, dacă nu s-ar fi luptat pentru drepturile și libertățile lor.

Când privește înapoi la istoria națiunilor, fără să aprobe războaiele, fiecare minte raționantă poate vedea, totuși, că numai prin războaie a câștigat omenirea multe libertăți. Greșeala pe care mulți o fac astăzi este să presupună că omenirea va putea să atingă cândva condiția de altruism și egalitate absolută prin legi sau războaie, sau prin oricare alte mijloace aflate în puterea neamului lui Adam.

Scripturile ne arată că există o limită dincolo de care nu trebuie să ne așteptăm ca omenirea egoistă să facă progrese — că orice progres dincolo de această limită trebuie să vină de sus, prin stabilirea Împărăției Fiului iubit al lui Dumnezeu. Că, în timp ce bogăția, influența și talentele vor ceda presiunii maselor pentru propria lor protecție și mărire, ele nu vor ceda totul, ci vor lăsa întreaga structură socială să se dizolve mai degrabă decât să se supună unei egalizări generale, așa cum este intenția socialismului. În consecință, chiar dacă nu-și propune anarhie, socialismul va produce anarhie. Cu toate că socialismul luptă pentru o libertate mai mare și pentru o binecuvântare a întregului pământ, totuși el le va strica. Mulțumiri fie lui Dumnezeu că programul Său este ca pe aceste ruine ale instituțiilor prezente El să stabilească adevărata domnie a libertății pe planul iubirii, sub îndrumarea Învățătorului și a moștenitorilor împreună cu El!

Curaj în timpul acesta de ispită

În calitate de copii consacrați ai lui Dumnezeu am acordat atenție la curajul Domnului nostru Isus Însuși, împotriva căruia a fost o națiune întreagă! De-a lungul Veacului Evanghelic poporul adevărat al lui Dumnezeu a fost alcătuit din oameni umili, dar ei au fost foarte puternici și curajoși. Oamenii din zilele apostolilor „i-au recunoscut că fuseseră cu Isus” și au aflat despre El (Faptele 4:13). Acei discipoli ai lui Isus văzuseră că El era gata să-și dea viața în slujba Tatălui. Ei Îi văzuseră curajul când El se confrunta cu moartea cea mai crudă și tot așa și noi, cei care l-am urmat pe Învățătorul de atunci, am văzut bine ce spirit a manifestat Domnul nostru iubit tot timpul, chiar în experiențele cele mai grele și mai hotărâtoare. Aceasta s-a dovedit a fi o inspirație minunată pentru noi.

Cei care sunt consacrați, sfințiți și credincioși, de regulă au fost puțin cunoscuți în lume și, de obicei, nu au fost dintre cei mari, învățați sau bogați. De-a lungul istoriei, până în ziua de azi, au existat mulți sfinți adevărați care au dus un trai liniștit, fără evenimente, dar care totuși s-a părut că au trăit în armonie cu toată lumina pe care au avut-o și că au umblat cu Dumnezeu până când au adormit în moarte. Lumea i-a ignorat în general pe acești sfinți ai lui Dumnezeu, chiar și atunci când nu au fost persecutați în mod activ. Noi nu putem ști cu siguranță cine sunt pe deplin loiali și sinceri în inimă; dar putem fi siguri că „Domnul cunoaşte pe cei ai Lui” (2 Timotei 2:19).

Când ajungem în zilele noastre vedem că nu a mai fost o vreme în care să fie nevoie de mai multă tărie de caracter și de mai mult curaj decât acum. Nelegiuirile lumii întregi, și mai ales ale așa-numitei creștinătăți, au ajuns acum aproape de sfârșit. Toate guvernele prezente sunt pe cale de a fi măturate, pentru a face loc glorioasei Împărății viitoare a lui Dumnezeu sub întregul cer (Daniel 7:27) — Domnia glorioasă a Regelui regilor. Toate sistemele ecleziastice de astăzi, care se numesc pe ele însele Biserica lui Cristos, sunt înșiruite de partea erorii și luptă împotriva Adevărului și a susținătorilor lui. Trebuie deci să fim tari în Domnul și în puterea tăriei Lui.

Oricine începe să lupte cu propria tărie împotriva acestei fortărețe a erorii va fi învins în mod sigur. Dar dacă iese la luptă cu tăria Domnului Oștirilor și are îndrumarea divină cu privire la ce să facă sau să spună, poate fi foarte curajos. Mulți cu inima sinceră cer acum Pâinea Vieții; ei sunt captivi în Babilon sau se află înfometați în „câmp”, în lume. Aceștia au nevoie de ajutorul nostru. „Dar ajutorul, spiritul sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu; vă va învăța toate lucrurile și vă va aduce aminte de tot ce v-am spus” (Ioan 14:26, Diaglott). Spiritul sfânt din acest verset ne arată lucrurile care vor veni și ne explică lucrurile care au trecut!

Să fim siguri că tăria noastră va fi încercată până la limită; vom fi încercați în ce privește curajul nostru de a apăra Adevărul și cât de strâns ne ținem de Adevărul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu va primi pe nimeni în Împărăție care să nu-și fi luat crucea cu credincioșie ca să meargă după Învățătorul său; da, pe nimeni care să nu fi îndurat greutăți! Să-i căutăm pe cei flămânzi și însetați pe care i-a ales Dumnezeu, și să le dăm să mănânce și să bea din apele curate ale vieții. Dacă cineva se îneacă în marea agitată a strâmtorării, este de datoria noastră să ne udăm.

Iehova, Tatăl nostru Ceresc, nu ne arată exact ce necazuri și încercări vom avea, ci, trăind la sfârșitul perioadei acestei zile rele, recunoaștem că avem nevoie de instruire și întărire așa cum i-a dat Iehova lui Iosua. După cum El l-a îndemnat pe Iosua (1:7, 8), tot așa El ne îndeamnă și pe noi — nu numai să fim tari în El, în puterea tăriei Lui (Efeseni 6:10) și foarte curajoși, dar nici să nu ne abatem de la Adevăr, să nu-l lăsăm să se îndepărteze din gura noastră ci să continuăm a vorbi despre el și să cugetăm asupra lui zi și noapte, pentru ca noi să putem urma cu atenție și credincioșie instrucțiunile Lui, pentru ca pe drumul nostru, ca popor al Său adevărat, să propășim din punct de vedere spiritual și să avem succes în noul an și pentru veșnicie.

Lupta creștinului

„Nu v-a luat nicio ispită decât ceva obișnuit omului; dar credincios este Dumnezeu care nu va permite să fiți ispitiți peste ce sunteți în stare, ci împreună cu ispita va face și o cale de scăpare, ca voi să fiți în stare să o purtați” (1 Corinteni 10:13). Dacă lumea a trebuit să lupte pentru libertatea ei, cu atât mai mult ne putem aștepta noi ca să luptăm pentru cei care adoptă atitudinea încă mai înaltă a Bibliei și care luptă pentru „libertatea cu care Cristos ne-a făcut liberi” (Galateni 5:1). Căci, deși tocmai Scriptura aceasta spune că Cristos dă această libertate, Cuvântul ne arată că El o dă numai celor care o doresc și care vor lupta pentru ea. Aceasta ridică întrebarea: Împotriva a ce luptă ei? Răspundem că lupta lor principală este împotriva tendințelor căzute ale propriei ființe. Ei află că, de-a lungul secolelor lungi sub cădere, păcatul a devenit înnăscut și înrădăcinat în trupul lor într-o asemenea măsură încât este necesar a purta un război în mintea cea nouă. Ei dobândesc mintea sau dispoziția cea nouă prin faptul că ascultă de Cuvântul Domnului, care, în timp ce vorbește despre pace și iertarea păcatelor prin credința în Cristos, invită la o înnoire a vieții cu Cristos printr-o deplină consacrare de a sluji dreptatea și adevărul. Cel care crede și-a început cariera ca bun soldat al Domnului Isus prin consacrare. Aceasta a fost angajamentul lui să lupte împotriva păcatului și a egoismului din orice direcție, conform regulilor stabilite de către Căpetenie.

Spre mirarea fiecărui soldat, el află că unele dintre cele mai mari bătălii ale sale sunt în interior. Adevărat, el află că lumea se împotrivește faptului că el și-a dedicat complet timpul, talentul și influența pentru a sluji Adevărului. Lumea nu este pregătită pentru o asemenea extremitate, prin care este mai mult sau mai puțin mustrată de păcatul și egoismul ei; din acest motiv lumea batjocorește și strigă: „fățarnicule”, „sfântule” etc., și încearcă să-l abată pe cel consacrat din drumul său. Pentru a fi un bun soldat creștinul trebuie să fie pregătit pentru aceasta și să fie încălțat cu sandalele pregătirii oferite de Evanghelie, altfel îl vor durea atât de tare picioarele din cauza piedicilor puse pe cărarea sa de către lumea împotrivitoare, încât se va gândi să se întoarcă înapoi neținând seama de condiția înrolării sale — „chiar până la moarte”.

La începutul unui an nou mai ales, un copil consacrat al lui Dumnezeu își dă osteneala de a fi tare în Domnul și în puterea tăriei Lui. Cu toate acestea, există uneori tendința ca cei consacrați să se lupte între ei în loc de a se lupta cu diavolul, cu spiritul lumii și cu slăbiciunile din interiorul lor. Galateni 5:15 arată lucrul acesta. Organele combativității și distructivității, care îi sunt de mare ajutor unui soldat creștin dacă sunt îndreptate împotriva slăbiciunilor și imperfecțiunilor lui proprii, sunt folosite cu totul nepotrivit atunci când, ignorându-și slăbiciunile proprii, nu face nimic altceva decât să se certe cu frații — adesea de la nimic sau în privința întrebărilor a căror importanță el o exagerează, din cauza că are un spirit arțăgos. Unul ca acesta trebuie să țină minte ceea ce spune Scriptura, că cel care își stăpânește spiritul este mai mare decât cel care cucerește o cetate (Proverbe 16:32).

Apostolul se referă la acea direcționare greșită a energiei creștinilor prin care se mușcă și se mănâncă între ei și tinde să distrugă tot ce este spiritual în poporul Domnului. Nu că apostolul ar fi preferat o stare de moleșeală în ce privește principiile importante ale Revelației divine, căci el însuși ne-a îndemnat să luptăm cu seriozitate pentru credința care a fost dată sfinților o singură dată (Iuda 3). Dar lupta aceasta serioasă nu trebuie purtată cu mușcături și mâncături, ci cu răbdare, îndelungă răbdare, bunătate frățească și iubire.

Oamenii consacrați care doresc să fie tari în Domnul și în puterea tăriei Lui s-au înrolat să umble (să trăiască) nu după trup ci după spirit, și trebuie să recunoască continuu acest fapt și să vegheze ca să umble potrivit spiritului adevărului. Ca o regulă fixă, fără excepții, apostolul spune că trupul — înclinațiile, tendințele, poftele și dorințele firești sunt contrare spiritului și, la fel, dorințele spiritului sunt contrare trupului. Aceste două dorințe fiind opuse una alteia, nu le putem mulțumi pe amândouă, și oricare ar fi mulțumită, va fi cu prețul celeilalte (Galateni 5:16, 17).

Dar dacă vrem să ajungem la libertatea adevărată cu care Cristos eliberează, ar trebui să știm că aceasta poate fi numai printr-o războire persistentă a minții noi cu orice tendință și înclinare păcătoasă a naturii vechi. Voința nouă nu se războiește cu cea veche, pentru că voința veche am socotit-o moartă. Voința nouă se războiește cu carnea, care are încă tendințele ei rele și pe care voința veche o controla mai înainte. Voința nouă, deci, are nevoie de tot ajutorul și de toată puterea de susținere pe care le poate asigura. Multe dintre acestea îi sunt furnizate ca hrană, nutriment, tărie, prin Cuvântul lui Dumnezeu, ale cărui promisiuni cele mai mari și prețioase sunt date pentru ca voința nouă să fie tare în Domnul și în puterea tăriei Lui prin credință și să biruie în toate bătăliile sale cu trupul.

Declarația apostolului de la Galateni 5:17: „Nu puteți face cele ce ați voi”, este în deplin acord cu toate experiențele noastre. Uneori putem face așa cum am vrea în unele lucruri, putem câștiga victoria asupra cărnii; dar avem anumite slăbiciuni, nereușite, greșeli în carnea noastră, care sunt atât de puternice încât mintea cea nouă nu obține niciodată o stăpânire atât de completă asupra lor pe cât și-o dorește. Cu toate acestea, în toate bătăliile purtate, mintea cea nouă se întărește tot mai mult, pe când carnea devine din ce în ce mai slabă.

Profetul Mica (6:8) pune o întrebare pătrunzătoare copilului consacrat al lui Dumnezeu: „Ce altceva cere Iehova de la tine?” Modul în care este formulat versetul acesta indică faptul că nu vorbește despre iubirea altruistă, dezinteresată și jertfitoare ca fiind deosebită de iubirea din datorie sau dreptate, și este evident din faptul că pune o întrebare cu referire la cerințele lui Iehova; căci Dumnezeu nu solicită sau nu cere jertfire, ceea ce înseamnă renunțare la drepturi. Este adevărat că Dumnezeu invită la jertfire, deși nu o cere niciodată. Acest lucru este evident din aceea că, după ce le-a dat celor îndreptățiți dreptul socotit la viață împreună cu drepturile de viață, Dumnezeu nu face să fie o datorie jertfirea acestor drepturi; prin urmare, El nu cere, deși invită la jertfire. Așadar, consacrarea este acum o chestiune de privilegiu și de bunăvoie, nu de datorie ca în trecut.

În Veacul următor consacrarea nu va fi spre jertfirea drepturilor, nu va fi spre moarte, ci va fi spre neprihănire pentru a dobândi viața umană perfectă. Prin urmare, ea va fi atunci o chestiune de dreptate, adică va fi iubire din datorie care va avea ca rezultat viața pe un pământ paradiziac, ca mediu de viață, domnie și perfecțiune umană. Mica 6:8 ne învață că cerințele, poruncile, sunt de trei feluri în ce privește iubirea din datorie sau dreptatea: (1) a face dreptate, (2) a iubi mila și (3) a umbla smerit cu Dumnezeu. Dreptatea este ceea ce solicită sau cere legea lui Dumnezeu; și de aceea ea cere iubirea din datorie, din care constă dreptatea, căci ea este ceea ce datorăm pe drept. Unii cred că dreptatea este doar un drept sau o datorie, dar aceasta este o vedere prea îngustă, căci ar exclude iubirea din ea. Ei, deci, fac ca dreptatea să fie un lucru rece, fără viață, care dacă este îmbrățișată, dă o răceală; pe când dreptatea adevărată este un lucru cald, viu, care, dacă este îmbrățișată, dă căldura vieții.

Valoarea gândurilor bune

Pe măsură ce înțelegem prin credință promisiunile și pe măsură ce ne străduim zilnic să trăim astfel încât să ne menținem legătura cu Tatăl, cu Fiul și cu promisiunile Lor pline de har, în aceeași măsură fețele noastre vor arăta toate acestea: bucurie, pace, răbdare, iubire. Acestea vor deveni treptat, tot mai mult, întipărite în noi, vizibile pentru toți. În această privință se cuvine să ne amintim de învățătura apostolului, că nu trebuie să ne gândim la lucrurile rele și nedorite, ci să ne gândim la lucrurile curate, bune și nobile.

Fără îndoială, gândirea la lucruri păcătoase sau dăunătoare, de orice fel, produce un efect de otrăvire asupra organismului. Fără îndoială, de asemenea, corpul și mintea sunt deopotrivă întărite prin gândirea la lucruri nobile, bune și pure. Cuvintele apostolului sunt: „Toate cele ce sunt adevărate, toate cele ce sunt oneste, toate cele ce sunt drepte, toate cele ce sunt pure, toate cele ce sunt de iubit, toate cele ce sunt vorbite de bine, dacă este vreo virtute și dacă este vreo laudă, gândiți-vă la acestea” (Filipeni 4:8; Ioan 13:34, 35; Romani 13:8-10).

În măsura în care zi de zi și oră de oră căutăm să cultivăm acest spirit al iubirii și să-l lăsăm să ne domine cuvintele și faptele, în aceeași măsură vom fi binecuvântați, pentru că vom fi „înfăptuitori ai cuvântului și nu doar ascultători”. Noi însă nu trebuie să punem un preț prea mare pe viața, sănătatea, binecuvântările și bucuriile pământești din prezent. Mai degrabă trebuie să ne mulțumim cu lucrurile pe care le avem și să ne dăm seama de supravegherea divină asupra treburilor noastre. De asemenea, trebuie să permitem tuturor experiențelor vieții să ne aducă din ce în ce mai mult din pacea lui Dumnezeu care întrece orice înțelegere și care trebuie să domnească continuu în inimile noastre. Dar, deși nu încercăm să ne scăpăm viața prezentă ci ne bucurăm de privilegiul de a o da cu prudență în slujba Domnului așa cum avem ocazie, totuși vom afla că odihna și liniștea sufletească care vine atunci când credem pe Domnul și mergem după El, este o influență favorabilă pentru pacea, bucuria, binecuvântarea și sănătatea noastră fizică. Noi, cei care credem, intrăm în odihnă acum și totuși, așa cum a declarat apostolul: „De aceea rămâne o odihnă pentru poporul lui Dumnezeu” (Evrei 4:9).

Proverbe 23:7 ne aduce în atenție acest gând: „Fiindcă așa cum [un om] gândește în inima lui, așa este el”. Nu trebuie să înțelegem de aici că orice gândește un om este adevărat. Gândul corect este că, o vedere corectă asupra caracterului său real: inima lui, voința lui, intenția lui — omul adevărat așa cum îl vede Dumnezeu, nu este neapărat după ceea ce poate părea a fi un om în exterior. De aceea, dacă inima noastră nu ne condamnă, avem pace cu Dumnezeu; dar dacă inima noastră ne condamnă, știm că Dumnezeu este mai mare decât inima noastră și cunoaște toate lucrurile. Atunci nu trebuie să avem pace, ci să ne pocăim de fapta greșită și să intrăm din nou în armonie cu Dumnezeu, unde să ne putem bucura de pacea adevărată. Apostolul a lămurit acest lucru, spunând: „Dacă cineva … pare să fie religios și nu își înfrânează limba, ci își înșală inima, religia acestuia este deșartă” (Iacov 1:26). În exterior, el ar putea părea evlavios, ar putea merge la biserică etc., dar pe cât de sigur inima îi este schimbată, pe cât de sigur este reînnoit prin Spiritul sfânt, pe cât de sigur spiritul iubirii locuiește în inima lui și cu cât mai mult se găsește din belșug, pe atât de sigur îi va afecta nu numai faptele, ci și aspectul exterior și cuvintele sale. El va căuta să-și înfrâneze limba, să-și înfrâneze toate patimile, să fie golit de ambițiile și dorințele sale anterioare și să fie umplut cu tot ce este mai nobil, mai curat și mai bun care izvorăște numai din Cuvântul lui Dumnezeu — singura temelie a harului și a adevărului.

Majoritatea omenirii, înfricoșată și descurajată, nu este în stare să folosească în modul cel mai bun posibil talentele și ocaziile favorabile ale ei. Scripturile îi învață pe cei care au intrat în Școala lui Cristos că voința este prima problemă care trebuie rezolvată — că un om șovăitor [cu minte dublă, îndoielnic, cu suflet împărțit, n.e.], care nu are un scop stabilit în viața lui, este nestatornic în toate căile sale. Ele îndeamnă la hotărâre — la o deplină consacrare a inimii, minții, trupului, talentelor, tuturor lucrurilor, Domnului. Scripturile dau asigurări valoroase, care trebuie să întărească fiecare fibră a sufletului uman, celor care iau această poziție de consacrare deplină.

După cum se exprimă apostolul Petru: „De aceea încingeți-vă coapsele minții voastre, fiți cumpătați și sperați până la capăt pentru harul care vă va fi adus la revelarea lui Isus Cristos” (1 Petru 1:13). O, ce putere minunată au primit inimile slabe și istovite prin statornicirea voinței — convertirea voinței de a face și a fi, cu orice preț, în armonie cu Domnul — și prin însuşirea acestor promisiuni, cele mai mari şi preţioase, care aparțin copiilor lui Dumnezeu. Câți au aflat că tăria Domnului a fost desăvârșită în slăbiciunea lor după ce ei au făcut pasul corect al consacrării — după ce ei au exercitat credința pe care El a cerut-o și care este necesară dezvoltării noastre! Nu este de mirare că aceștia se pot bucura în Domnul — nu este de mirare că apostolul spune că aceștia se bucură în necaz (Romani 5:1-5)!

Textul nostru ca motto al anului 2022 este deosebit de folositor. Da, marea ocazie care s-a deschis în octombrie 1954 pentru noii consacrați și care va mai fi deschisă încă timp de un număr limitat de ani [înainte de a „începe restabilirea”], este ca ei să devină, în Împărăția lui Dumnezeu care va veni în curând pe pământ, netinimii antitipici, ajutorii leviților antitipici — „netinimii [Tăbărașii Consacrați în Epifanie] pe care David și prinții i-au rânduit pentru serviciul leviților” (Ezra 8:20; Neemia 3:26; 11:3).

Aceștia care se consacră după anul 1954 dar înaintea restabilirii, pe care îi numim, de asemenea, Tăbărași Consacrați în Epifanie deoarece poziția lor în fața lui Dumnezeu este ilustrată în Tabăra pentru Epifanie ca fiind deosebită de Curtea pentru Epifanie, sunt clasa cea mai înaltă dintre cvasi-aleși, „al cincilea ordin din sămânța [de dinaintea restabilirii a] lui Avraam” (E12, pag. 185), care vor fi „ajutorii speciali ai Vrednicilor Bătrâni și ai celor Tineri” și care vor „fi folosiți în mod special, mai presus de restul clasei restabilirii, pentru a binecuvânta familiile, națiunile și neamurile pământului conform Legământului” (E11, pag. 293). Acești consacrați din ziua de azi au (dacă sunt credincioși) iluminarea minunată (inclusiv înțelegerea „lucrurilor adânci” ale Cuvântului lui Dumnezeu), înduioșarea inimii și energizarea Spiritului sfânt, așa cum le-au avut și Vrednicii Bătrâni.

În legătură cu lucrurile adânci ale lui Dumnezeu vrem să spunem că în poporul lui Dumnezeu cunoștința trebuie să fie foarte apreciată și să fie privită ca pe o dovadă a progresului, a creșterii; căci nimeni nu se poate „întări în Domnul și în puterea tăriei Lui” (Efeseni 6:10) — în har — dacă nu crește și în cunoștință. Îi prețuim pe bună dreptate pe cei a căror iubire pentru Dumnezeu și Adevărul Său este dovedită prin faptul că sunt călăuziți din ce în ce mai mult în profunzimea lucrurilor adânci ale lui Dumnezeu. Da, poporul Domnului are, deopotrivă, Mesajul Său în Cuvântul inspirat, scris, și acționarea Spiritului sfânt, ca influența puternică a lui Dumnezeu pentru bine, în inima și mintea lor. Tainele lui Dumnezeu sunt acum dezvăluite veghetorilor, copiilor Săi credincioși; și ni se oferă o înțelegere clară a „lucrurilor adânci ale lui Dumnezeu”, unele trăsături ale cărora nu au fost niciodată descoperite până la timpul Secerișului prin slujirea celor doi membri ai ultimei stele — Îngerul Laodicean (Apocalipsa 3:14). De asemenea, apostolul Pavel ne spune că lucrurile care au fost scrise de către slujitorii Domnului în dispensațiile trecute au fost scrise pentru avertizarea, învățarea și mângâierea noastră, „peste care au ajuns sfârșiturile veacurilor” (1 Corinteni 10:11).

Când începem noul an și vedem că păcatul încă predomină iar Satan lucrează ca dumnezeu al acestei lumi, privilegiul nostru ca copii consacrați ai lui Dumnezeu este să fim loiali Domnului, să ne sacrificăm drepturile până la moarte în împotrivirea noastră față de păcat și în serviciul dreptății. Condițiile rele față de care trebuie să ne împotrivim storc și iau viața. Ca să fim credincioși în consacrare acum este necesar să dăm tot ce avem lui Dumnezeu în slujire în împrejurările care duc la moartea celui care dă tot ce are. Nu numai că împrejurările din prezent aduc moartea celor credincioși, dar fiecare dintre ei este invitat să facă un legământ de slujire: să fie mort față de sine și față de lume și să fie viu față de Dumnezeu. În Scripturi nu există nici cea mai mică aluzie precum că cei care se consacră prea târziu pentru a li se repartiza o coroană, dar înainte de a fi deschisă calea sfințeniei, fac un fel de consacrare diferit față de cei a căror consacrare a fost acceptată prin conceperea de Spirit.

Aceasta este ultima clasă care se consacră sub aspectele elective ale mântuirii. Aceste aranjamente sunt furnizate de către Iehova prin Adevărul Parousiei (temelia) dat prin Fratele Russell (Mesagerul Parousiei) și prin Adevărul Epifaniei (suprastructura) dat prin Fratele Johnson (Mesagerul Epifaniei).

Ce înseamnă a veni la Adevărul Epifaniei? Înseamnă a accepta Adevărul dat în Epifanie și pe Fratele Johnson ca pe reprezentantul Domnului! După cum se spune adesea, Adevărul Epifaniei este cunoscut și înțeles în mod diferit de către oameni diferiți. Clasa Tăbărașilor (locul lor de locuire) Consacrați (starea inimii lor) în Epifanie (perioada de timp) îi cuprinde pe acei creștini, dinăuntrul sau din afara mișcării Adevărului Epifaniei, care se consacră în timpul imaginii Taberei pentru Epifanie, adică între anul 1954 și stabilirea Împărăției Mijlocitoare [AP8, 64-69, n.e.]. Relația lor cu Adevărul din Parousie sau din Epifanie nu are nicio importanță în privința aceasta. Epifania este amintită cu referire la perioada de timp, nu la apartenența doctrinară. Cu alte cuvinte, consacrarea făcută în timpul Epifaniei este cea care are importanță, de aici și titlul: Tăbărașii Consacrați în Epifanie.

Cei care se dezvoltă în Adevărul Epifaniei aspiră a fi antitipul Reginei din Seba și, având privilegii mai mari, au responsabilități încă mai mari! După cum Regina din Seba a auzit despre Solomon, tot așa noi [TCE] am auzit despre scrierile epifanice ale lui Solomon cel antitipic [Fratele Johnson], am venit la el cu întrebările noastre grele și am rămas mulțumiți de răspunsurile minunate date la întrebările noastre grele. La fel ca Regina, am șezut și noi la masa Adevărului pentru a ne ospăta până am înțeles chiar lucrurile adânci ale lui Dumnezeu — Adevărul care avansează la vremea cuvenită!

Recunoaștem că Dumnezeu îi întrebuințează în mod diferit pe cei care se consacră, care se dau Lui pe ei înșiși (2 Corinteni 8:5), și are cerințe diferite față de ei. Totuși, aceste întrebuințări și cerințe diferite, care se datorează, de exemplu, schimbărilor dispensaționale din planul lui Dumnezeu, trebuie să le determine Dumnezeu, nu cel care se consacră, și nu trebuie să facă nicio diferență în felul de consacrare făcut.

În final, frații mei [cei care căutați, iubiți și faceți voința Tatălui cu preferință față de a voastră proprie], fiți tari în Domnul și în puterea tăriei Lui! Frații care au răspuns la chemarea Domnului nostru către favoare specială, au recunoscut nu numai dreptatea, justețea, ci au recunoscut și răsplata dreptății promisă prin Cristos, pe care El a promis-o celor care Îl iubesc — și anume viața veșnică.

Nicăieri nu există o asemenea promisiune; din nicio altă parte nu vine o asemenea speranţă; în niciun alt serviciu; așa că, nu ne-am putea gândi să ne angajăm în vreun alt serviciu cu speranța de a obține viața veșnică. Așa se face că ne bucurăm chiar atunci când ne dăm viața, ca oameni, în consacrare marelui și eternului nostru Dumnezeu. Având în fața noastră astfel de speranțe clar înțelese și fiindu-ne clar arătată calea către viața veșnică, cine s-ar putea gândi, chiar și pentru o clipă, să se abată către vocile care cheamă la bogăție, onoare, faimă, plăceri ale acestei vieți etc. sau chiar numai să le asculte, văzând că, numai ascultându-le, ne-ar fi întreruptă înaintarea pe drumul către Împărăție, ne-ar fi zădărnicite speranțele, iar promisiunile minunate ar fi desființate pentru noi.

Așa cum, în timpul primului seceriș, discipolii credincioși au înțeles învățăturile Domnului, pe care majoritatea nu le-au putut înțelege, tot așa și acum, în timpul Adventului al Doilea al lui Isus, Cuvintele Sale au o valoare și o forță pentru cei care sunt în armonia inimii cu El pe care nu o au pentru alții. Acum, la fel ca la Primul Advent, unii se poticnesc și cad în alergarea creștină, iar alții sunt atrași aproape de Domnul mai mult decât oricând prin Adevărul așa cum este cuvenit, pe care El îl oferă ca „hrană la timpul cuvenit”. Pe măsură ce înaintăm pe cale către sfârşitul acestui seceriș extins, nu vom fi surprinşi dacă calea va deveni încă mai strâmtă și mai grea, şi dacă tendinţele de „poticnire” se vor îndesi. Să fim, deci, tot mai vigilenți în fața vicleniei potrivnicului. Fie ca iubirea desăvârșită a lui Dumnezeu să domnească în inimile noastre alungând iubirea de sine și iubirea de lume, precum și mândria, ambiția și nechibzuința lor. Fie ca acest devotament față de Dumnezeu să aducă în inimile noastre plinătatea promisă a bucuriei, odihnei și păcii. Să rămânem în El și să fim ramuri roditoare, reacționând la toate curățirile marelui viticultor cu rod mai îmbelșugat; iar dacă vin amăgiri asupra noastră, să luăm atitudine așa ca apostolii și să spunem: „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieții eterne” (Ioan 6:68).

Începutul încă unui an nou este pe bună dreptate un timp pentru reflectare solemnă, atât asupra trecutului cât și asupra viitorului. În ce privește trecutul, ce motiv mare de mulțumire avem! „Iehova, Dumnezeul meu, multe sunt lucrările Tale minunate pe care le-ai făcut, și gândurile Tale care sunt îndreptate spre noi, acestea nu îți pot fi înșirate; dacă aș dori să le vestesc și să vorbesc despre ele, sunt mai multe decât pot fi numărate” (Psalmii 40:5).

În ce privește viitorul, binecuvântările pe care le acordați și le primiți să fie multe și binecuvântate de către Marele Iehova. Noi vă asigurăm de rugăciunile noastre necontenite pentru frați și rugați-vă și voi pentru personalul de la Casa Bibliei.