Socotiți totul a fi bucurie, frații mei, când cădeți în diverse ispitiri— Iacov 1:2.
Fără îndoială că adesea cu toții dorim ca toate încercările să fi trecut și să fim acceptați printre biruitori. Dar răbdarea, credința și încrederea trebuie să-și facă lucrarea de purificare în inimile noastre, făcându-ne cu o dispoziție bună, doritori și ascultători față de Domnul. Să înainteze, deci, lucrul bun. Să ne bucurăm dacă încercările ne-au adus lecții de orice fel, care ne sunt folositoare, căci ele au urmărit să ne facă mai puternici în caracter, mai fermi pentru adevăr și dreptate, mai conștienți de slăbiciunile noastre și mai precauți față de ele. Chiar și luptele care au avut ca rezultat numai victorii parțiale este posibil să fi fost în avantajul nostru. Chiar și în punctele în care poate să fi avut eșecuri absolute rezultatul poate fi o întărire a caracterului, o cristalizare a hotărârii, din nou, pentru un mai mare zel în această direcție și o umilință a inimii înaintea Domnului, în rugăciune— Z ’02, 133(R3000).
* * *
Ispitirile despre care se spune aici sunt încercările creștinului care țin de pierderi, dezamăgiri, întârzieri, restrângeri, abandonări, defecte, lipsuri, slăbiciuni, greșeli, eșecuri, pedepse, greutăți, necesități, calamități, înțelegeri greșite, dezacorduri, despărțiri, denaturări, împotriviri, boală, dureri, întristări, pericole și persecuții. Tendința naturală a acestor încercări este să ne necăjească, dar noi să ne bucurăm în ele ca dovadă a favorii lui Dumnezeu și ca ocazii pentru dezvoltarea noastră. La început este imposibil să ne bucurăm în mijlocul unor astfel de încercări; tot ce putem face este să le socotim a fi bucurie, adică bucurie socotită nu reală. În curând această socotire va intra în obișnuință, iar acest obicei va produce treptat o bucurie care ne va face în stare să ne bucurăm și să găsim plăcere, dacă nu de necazurile noastre totuși în mijlocul lor. Aleluia! — PT 1935, 171.
Ținta poruncii este dragostea dintr-o inimă curată și dintr-o conștiință bună și din credință neprefăcută— 1 Timotei 1:5.
Trebuie să ne fie clar că scopul final al tuturor procedurilor divine cu noi și pentru noi, semnificația finală a tuturor făgăduințelor divine făcute nouă, este dezvoltarea iubirii, care este asemănarea cu Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire. Pentru ca această iubire să se dezvolte în noi în înțelesul și gradul dorit de Domnul, este necesar ca ea să izvorască dintr-o inimă curată, în armonie deplină cu Domnul și cu legea Lui de iubire, și în totală contradicție cu potrivnicul și cu legea lui de egoism — Z ’00, 360 (R2733).
* * *
Atributele frumoase ale unui caracter creștin copt, asemenea celor ale caracterului lui Dumnezeu, sunt compuse din înțelepciune, dreptate, iubire și putere. Deși aceste caracteristici se sprijină una pe alta, cea mai strălucitoare dintre ele este iubirea. Obiectivul celorlalte trei este dezvoltarea iubirii, iar ținta finală a dezvoltării caracterului este supremația iubirii divine, care este în armonie cu, este susținută de și decurge din — înțelepciune, dreptate și putere — PT 1936, 31.
Întrebări: Ce efect a avut asupra mea acest text? În ce mod? Ce m-a ajutat sau ce m-a împiedicat? Care au fost împrejurările? Care au fost rezultatele?
Spelling error report
The following text will be sent to our editors: