Socotiți totul a fi bucurie, frații mei, când cădeți în diverse ispitiri— Iacov 1:2.
Fără îndoială că adesea cu toții dorim ca toate încercările să fi trecut și să fim acceptați printre biruitori. Dar răbdarea, credința și încrederea trebuie să-și facă lucrarea de purificare în inimile noastre, făcându-ne cu o dispoziție bună, doritori și ascultători față de Domnul. Să înainteze, deci, lucrul bun. Să ne bucurăm dacă încercările ne-au adus lecții de orice fel, care ne sunt folositoare, căci ele au urmărit să ne facă mai puternici în caracter, mai fermi pentru adevăr și dreptate, mai conștienți de slăbiciunile noastre și mai precauți față de ele. Chiar și luptele care au avut ca rezultat numai victorii parțiale este posibil să fi fost în avantajul nostru. Chiar și în punctele în care poate să fi avut eșecuri absolute rezultatul poate fi o întărire a caracterului, o cristalizare a hotărârii, din nou, pentru un mai mare zel în această direcție și o umilință a inimii înaintea Domnului, în rugăciune— Z ’02, 133(R3000).
* * *
Ispitirile despre care se spune aici sunt încercările creștinului care țin de pierderi, dezamăgiri, întârzieri, restrângeri, abandonări, defecte, lipsuri, slăbiciuni, greșeli, eșecuri, pedepse, greutăți, necesități, calamități, înțelegeri greșite, dezacorduri, despărțiri, denaturări, împotriviri, boală, dureri, întristări, pericole și persecuții. Tendința naturală a acestor încercări este să ne necăjească, dar noi să ne bucurăm în ele ca dovadă a favorii lui Dumnezeu și ca ocazii pentru dezvoltarea noastră. La început este imposibil să ne bucurăm în mijlocul unor astfel de încercări; tot ce putem face este să le socotim a fi bucurie, adică bucurie socotită nu reală. În curând această socotire va intra în obișnuință, iar acest obicei va produce treptat o bucurie care ne va face în stare să ne bucurăm și să găsim plăcere, dacă nu de necazurile noastre totuși în mijlocul lor. Aleluia! — PT 1935, 171.
Spiritul Domnului în poporul Său se aseamănă cu „flacăra iubirii sacre” față de Domnul și față de tot ce este în legătură cu cauza Lui. Această flacără este aprinsă prin mesajul divin în fiecare, în mod individual, când primește Spiritul sfânt și, prin urmare, aparține întregii biserici sub conducerea acelui Spirit. În măsura în care biserica crește în cunoștință, iubire și părtășie cu Domnul, în aceeași măsură această „flacără a iubirii sacre” va face ca biserica să fie o lumină în lume, o cetate zidită pe munte, care nu poate fi ascunsă— Z ’03, 25(R3135).
* * *
Din acest verset se vede clar că Spiritul nu este Iehova; căci dacă ar fi, un astfel de îndemn ar fi inutil și absurd. Cât de nechibzuit și zadarnic este să ne îndemnăm să nu anihilăm pe Cel Atotputernic și Existent de la Sine! Însă dacă înțelegem că Spiritul este dispoziția Domnului în noi, îndemnul este înțelept și necesar. Așa cum lumina unei lumânări poate fi stinsă, tot așa Spiritul, lumina cea sfântă, poate fi stins cu păcat, eroare, egoism sau spirit lumesc dacă pune stăpânire peste noi. Spre deosebire de lumânare, care poate fi aprinsă din nou, Spiritul, odată ce este stins, nu poate fi aprins din nou. Așadar, să ne dăm toată sârguința ca să nu stingem lumina aceasta fără preț, altminteri vom rămâne în întuneric continuu; și cât de mare va fi întunericul acela! — PT 1933, 111.
Spelling error report
The following text will be sent to our editors: