Socotiți totul a fi bucurie, frații mei, când cădeți în diverse ispitiri— Iacov 1:2.
Fără îndoială că adesea cu toții dorim ca toate încercările să fi trecut și să fim acceptați printre biruitori. Dar răbdarea, credința și încrederea trebuie să-și facă lucrarea de purificare în inimile noastre, făcându-ne cu o dispoziție bună, doritori și ascultători față de Domnul. Să înainteze, deci, lucrul bun. Să ne bucurăm dacă încercările ne-au adus lecții de orice fel, care ne sunt folositoare, căci ele au urmărit să ne facă mai puternici în caracter, mai fermi pentru adevăr și dreptate, mai conștienți de slăbiciunile noastre și mai precauți față de ele. Chiar și luptele care au avut ca rezultat numai victorii parțiale este posibil să fi fost în avantajul nostru. Chiar și în punctele în care poate să fi avut eșecuri absolute rezultatul poate fi o întărire a caracterului, o cristalizare a hotărârii, din nou, pentru un mai mare zel în această direcție și o umilință a inimii înaintea Domnului, în rugăciune— Z ’02, 133(R3000).
* * *
Ispitirile despre care se spune aici sunt încercările creștinului care țin de pierderi, dezamăgiri, întârzieri, restrângeri, abandonări, defecte, lipsuri, slăbiciuni, greșeli, eșecuri, pedepse, greutăți, necesități, calamități, înțelegeri greșite, dezacorduri, despărțiri, denaturări, împotriviri, boală, dureri, întristări, pericole și persecuții. Tendința naturală a acestor încercări este să ne necăjească, dar noi să ne bucurăm în ele ca dovadă a favorii lui Dumnezeu și ca ocazii pentru dezvoltarea noastră. La început este imposibil să ne bucurăm în mijlocul unor astfel de încercări; tot ce putem face este să le socotim a fi bucurie, adică bucurie socotită nu reală. În curând această socotire va intra în obișnuință, iar acest obicei va produce treptat o bucurie care ne va face în stare să ne bucurăm și să găsim plăcere, dacă nu de necazurile noastre totuși în mijlocul lor. Aleluia! — PT 1935, 171.
Cine este omul care se teme de Iehova? Pe el îl va învăța calea pe care să o aleagă— Psalmii 25:12.
Nu este pentru noi să controlăm încercările și dificultățile care pot veni asupra noastră. Partea noastră este să ne consacrăm fără rezerve Domnului și apoi să-L lăsăm pe El să hotărască cât de mari să fie încercările și ispitele, cât de mari să fie sacrificiile noastre în timp ce urmăm conducerea Sa. Domnul poate vedea că unii au nevoie de încercări deosebite mai mult decât alții și că acele lucruri care pentru unii sunt încercări mari și cer sacrificii mari, pentru alții, datorită iubirii lor mai mari pentru Domnul și cauza Sa și a unui zel mai mare pentru serviciu, sacrificiul poate fi, după cum spune apostolul despre al lui însuși, „necaz ușor, care este pentru o clipă, lucrează pentru noi, mai presus de orice, o greutate eternă de glorie” — Z ʼ99, 13 (R2416).
* * *
A ne teme de Domnul înseamnă a-l venera. Iar omul care Îl venerează pe Dumnezeu Îl ascultă, din iubirea din datorie și din iubirea dezinteresată. Pentru cel ce face așa Dumnezeu își asumă responsabilitatea să-l învețe calea vieții, îndrumându-i inima și mintea pentru a ocoli și a părăsi cărările răului și pentru a iubi și a alege cărările dreptății. Dacă reverența noastră pentru Dumnezeu este veritabilă, putem avea încredere însoțită de credință că El ne va face cărarea luminoasă, și credința noastră se va împlini — PT 1933, 80.
Spelling error report
The following text will be sent to our editors: