RAȚIUNEA

RAȚIUNEA

“Veniți totuși să ne judecăm,  zice Domnul.”

– Isaia 1:18 –

    ÎN DOMENIUL RELIGIEI întotdeauna există tendința de a secretiza totul, și ca rezultat al acestui lucru, atunci când este arătată o credință necesară și vrednică de laudă, s-ar părea că oamenii raționali refuză să folosească rațiunea, limitându-și astfel credința la o simplă credulitate. Creatorul cu siguranță nu cere de la noi acceptarea aprobărilor care nu conving rațiunea dată de Dumnezeu. Dintre toate creaturile terestre, doar despre om s-a spus: “Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” (Gen. 1:26). Înzestrând pe bărbat și femeie cu așa o calitate minunată dumnezeiască ca capacitatea de a înțelege, acest lucru oferă posibilitatea unei comunicări adecvate între ei și Creatorul lor, la nivel conștient și rațional.

Ai vorbit tu vreodată cu Dumnezeu?

    Desigur! Toți care cred în Dumnezeu și au ajuns la un anumit nivel de comuniune cu El, simt necesitatea de a discuta cu El anumite întrebări ca cu un stimat Prieten. Ce onoare! Dar îndrăznind să vorbim cu Dumnezeu, care este atât de mare și impunător având o glorie de neimaginat, care aparține Creatorului tuturor lucrurilor, cât de mult noi suntem mișcați de respect și mirare, datorită la faptul că El își întinde mâna de ajutor și dorește să intre cu noi în discuție!

De ce voiește El să fie prietenul nostru?

       Împreună cu toate religiile noi am căzut în dizgrație fără a merita mai mult privilegiile descendenței. Din cauza neascultării străbunilor noștri noi am fost excluși de la această apropiere sinceră care a existat la început, când Dumnezeu umbla și vorbea cu Adam și Eva prin grădină  în răcoarea zilei (Gen. 3:8).

       Dar, necătând la aceasta, El dorește să ne convingă chiar să purcedem la restabilirea relațiilor rupte: ”Veniți – să ne judecăm”. De aceea, oare poate fi așa, ca El să nu acorde atenție la dificultățile și greșelile noastre moștenite sau dobândite și să dorească a ne întoarce la o comuniune cu sine? Nu s-a întristat oare Tatăl nostru Ceresc din cauza noastră, și ca tatăl fiului risipitor din parabola lui Isus, nu a arătat El îngăduință față de slăbiciunile noastre, bucurându-se când ne-a văzut în depărtare uitându-ne în partea Lui? Cu siguranță așa este. Dar să presupunem: doarece Dumnezeu l-a condamnat pe bună dreptate pe Adam și pe urmașii săi, n-a putut oare El să anuleze sentința? Era în stare oare iubirea dumnezeiască să anuleze atributul dreptății Lui? Nu! Sfânta Scriptură și rațiunea confirmă raționamentul nostru, că Dumnezeu niciodată nu își va încălca propria dreptate. Cum a spus Psalmistul: ”Dreptatea și judecata sunt temelia scaunului Tău de domnie” (Ps. 89:14). Dar Habacuc zice: ”Doamne Dumnezeul meu…Ochii Tăi sunt așa de curați că nu pot să vadă răul, și nu poți să privești nelegiuirea!” (1:12,13) – Cel care este corect nu poate fi de acord cu ceea ce este rău sau să aprobe păcatul.

Cum putem noi oare veni la El?

       Noi putem veni doarece El ne spune: ”De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna”. Cum se poate ajunge la aceasta, când se zice că am fost concepuți în păcat și ne-am născut în fărădelege? Răspunsul nu este o taină. El este logic și rațional. Dumnezeu în mila sa mare a garantat modalitatea de eliberare a lumii din consecințele păcatului. Prin fărădelegea unui singur om – Adam – toți au fost îndepărtați de Dumnezeu și condamnați la moarte. Dar prin mijlocirea jertfei altui om – Isus – Adam și urmașii lui trebuie să fie eliberați. Pata purpurie a păcatului este spălată de pe cel care își aplică sângele purificator al omului perfect Isus, care singur a fost în stare să satisfacă dreptatea dumnezeiască. Acum când Dumnezeu se uită la noi, El deja nu se mai uită la petele noastre de păcat, dar la haina noastră a dreptății lui Cristos, care este o haină simbolică albă ce ascunde neajunsurile noastre. Și El zice: ”Veniți – să ne judecăm”!

Noi suntem răscumpărați

       Nu suferința Mântuitorului ne salvează, doarece suferința este o parte din procesul morții. Moartea Lui în locul nostru ne eliberează pe noi de sentință. El a achitat prețul necesar dreptății dumnezeiești, pentru a-l elibera pe Adam și pe toți în el, care în caz contrar, toți fără excepție ar fi murit. Aici rațiunea ne deschide economia dumnezeiască în faptul că un Salvator este suficient, de aceea la timpul potrivit toți în Hristos vor fi înviați (1 Tim. 2:6; 1 Cor. 15:22). O minte rezonabilă înțelege de asemenea că viața care a dat-o Isus, trebuie să fie jertfită pentru totdeauna. El nu poate cere întoarcerea prețului pe care l-a achitat. De aceea, atunci când Domnul nostru a fost înviat, El nu a fost întors la viață umană, ci a fost înălțat foarte mult la natura dumnezeiască, și, după cum El a zis: ”lumea nu Mă va mai vedea” (Ioan 14:19). Logic? Da! Rațional? Da!

Dumnezeu ne respectă dacă noi îl respectăm

       O prietenie adevărată este întâlnirea a două minți și inimi, zidită pe respect, sentimente și dăruire. Bunul tată pământesc se bucură de încrederea și disponibilitatea cu care copiii săi vin la el pentru a-i spune despre problemele lor, și mulți părinți se ocupă de rezolvarea problemelor familiale – cel puțin până vine timpul când tânărul va atinge vârsta maturității și nu va mai avea o asemenea nevoie!

       În același mod și Tatăl nostru Ceresc ne invită ca noi să-i împărtășim problemele noastre zilnice, succesele și eșecurile noastre, speranțele și temerile noastre. Dacă avem vreo problemă, posibil cu înțelegerea învățăturii biblice, sau dacă este legată de viața noastră creștină, o ieșire firească din această situație va fi căutarea sfatului Părintelui nostru. Evident, apropierea noastră de El trebuie să fie smerită, cu recunoașterea măreției Lui; însă dacă respingem invitația Sa de a veni la El în rugăciune pentru că ne simțim nevrednici, – posibil să fie din cauza că vrem să ascundem de El o anumită îndărătnicie a caracterului,  acest lucru ar însemna că abuzăm de mila Sa plină de generozitate și că respingem ajutorul Lui părintesc. Cel mai trist ar fi dacă am refuza să păstrăm prietenia cu El din cauza convingerii că am crescut și nu mai avem necesitatea unei comunicări regulate. Dumnezeule, fă așa ca noi în aspirațiile inimilor și minților noastre să putem tot timpul zice: Dumnezeule eu în Tine mă înveselesc, și nădăjduiesc în purtarea Ta de grijă; vin la Tine în orice greutate, Prietenul meu cel mai bun și cel mai fidel!

Dacă ați găsit o greșeală, vă rugăm să inserați fragmentul și să apăsați Ctrl+Enter.