COMUNIUNEA CREȘTINĂ

„Dar, dacă umblăm în lumină, după cum El este în lumină, avem comuniune unii cu alții și sângele lui Isus Cristos, Fiul Său, ne curățește de orice păcat” (1 Ioan 1:7).

    În acest studiu aducem un gând interesant despre cuvântul creștin. Oricât de larg răspândit a devenit acest cuvânt în lume, el se regăsește doar de trei ori în Biblie: Faptele 11:26; 26:28; 1 Petru 4:16. Deci, ce îl face pe cineva să fie creștin? El trebuie să fie credincios în lucrurile care țin de Cristos, lucrurile care El ne învață, un adevărat ucenic al lui Cristos, care crede în Adevărul religiei creștine ― un singur Dumnezeu, un singur Domn Isus și un singur Spirit Sfânt! Și studiază pentru a urma exemplul, și ascultă de poruncile lui Cristos ― un credincios în Cristos care se caracterizează prin evlavie adevărată.

    Adevărata comuniune implică dragoste, simpatie, împărtășire reciprocă a binelui și răului, principii comune, interese comune și un scop comun. Aceasta poate exista între persoane care sunt pe picior de egalitate sau între cele ale căror condiții sunt foarte diferite. Acolo unde este cel din urmă caz, bunăvoința din partea celui superior se manifestă în acte de favoare și binecuvântare, iar din partea celui inferior ― recunoștință și aceleași moduri de răspuns în acțiune, cât de posibil este.

    Nu există nimic mai de dorit și mai util pentru copiii consacrați, atunci când merg pe un drum îngust, decât părtășia ― având un prieten! Dar deși ar trebui întotdeauna să căutăm și să cultivăm o astfel de părtășie, trebuie să fim foarte atenți ca părtășia noastră unul cu altul să se bazeze pe principii corecte, altfel ceea ce a fost conceput ca o binecuvântare se va constata pentru noi a fi un mare dezavantaj. Dându-și seama de aceasta apostolul Pavel ne îndeamnă spunând: „Nu vă înjugați în mod inegal cu cei ce nu cred; fiindcă ce părtășie are dreptatea la fărădelege? Și ce comuniune are lumina cu întunericul?  … Sau ce parte are cel ce crede cu cel ce nu crede?” (2 Corinteni 6:14, 15). „Pot să meargă împreună doi, fără să se fi învoit?” (Amos 3:3). Este imposibil. Să ne asigurăm deci, ca părtășia noastră să se bazeze pe fundamentul sigur la care se face referire în 1 Ioan 1:7, care este sângele lui Isus Cristos care ne curăță de tot păcatul. Pe măsură ce mergem împreună, lumina crescândă să fie bucuria și comuniunea noastră.

   Apostolul Ioan ne spune că acesta este privilegiul nostru, să avem această mare binecuvântare a comuniunii cu Tatăl nostru și cu Fiul Său, precum și cu alți copii consacrați care umblă în lumină – Adevărul lui Dumnezeu. „Și acesta”, spune Ioan, „este mesajul pe care l-am auzit de la El și pe care vi-l vestim, că Dumnezeu este lumină și în El nu este nicidecum întuneric.” Adevărul este în întregime clar și simplu în ochii lui Dumnezeu și El, prin Spiritul Său, prin Cuvântul Său, îi va conduce pe toți copiii Săi la lumină (Adevăr) la timpul potrivit, dacă ei sunt în comuniune reală cu El. Ioan afirmă aceasta foarte insistent, spunând: „Dacă zicem că avem comuniune cu El și umblăm în întuneric, mințim și nu practicăm adevărul” (1 Ioan 1:6).

   Dumnezeu vorbește copiilor Săi consacrați prin Cuvântul Său și El cunoaște toate împrejurările noastre și ne aude rugăciunile, dar este o mare greșeală să ne imaginăm că avem comuniune și părtășie cu Dumnezeu când Îi vorbim numai prin rugăciune și nu examinăm niciodată Cuvântul pentru a-L auzi vorbindu-ne. S-ar putea să vorbim și apoi să ascultăm, dar trebuie să auzim mult mai mult decât noi spunem. În acest fel avem schimb de gânduri, uniune comună și părtășie. Fără să se familiarizeze într-o oarecare măsură cu Adevărul Său, nimeni nu poate comunica cu Dumnezeu; acum, dacă sunt în armonie și părtășie cu Iehova, planurile și scopurile Lui vor deveni ale lor. Totuși, dacă nu vor să asculte de Adevăr, se vor înșela pe ei înșiși încercând să nu-l creadă și să-l înlocuiască cu altceva. Și în timp ce fac aceasta, mulți păstrează forma sonoră a cuvintelor și le neagă importanța.

    Să adunăm în mințile și inimile noastre aceste cuvinte ale lui Isus Cristos: „Cel ce are poruncile mele și le ține, acela este cel ce mă iubește; și cel ce mă iubește va fi iubit de Tatăl meu și eu îl voi iubi și mă voi arăta lui. … Dacă cineva mă iubește, va ține cuvintele mele; și Tatăl meu îl va iubi și noi vom veni la el și ne vom face locuință la el.” (Ioan 14:21, 23).

    În aceste cuvinte, poporul lui Dumnezeu a pus înaintea sa privilegiul binecuvântat al comuniunii și părtășiei intime cu Tatăl nostru Ceresc și cu Domnul nostru Isus, privilegiul conștientizării prezenței Divine, pe care lumea nu o poate cunoaște și care fiind conștientizată, este o arvună a moștenirii noastre pământești. Dacă suntem una cu Cristos aici, credincioșia Lui este asigurarea noastră că nimic nu ne poate despărți de El acum sau când ne vom fi încheiat cursul și ne vom dovedi credincioșia până la moarte. „Cine”, spune Pavel, „ne va separa de dragostea lui Cristos? Necaz, sau strâmtorare, sau persecuție, sau foamete, sau goliciune, sau pericol, sau sabie? … Nu, în toate acestea suntem mai mult decât biruitori prin cel ce ne-a iubit. Fiindcă … nici moarte, nici viață, nici îngeri, nici principate, nici puteri, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici înălțime, nici adâncime, nicio altă creatură nu va fi în stare să ne separe de dragostea lui Dumnezeu, care este în Cristos Isus Domnul nostru” (Romani 8:35, 37, 38, 39). Aceasta este asigurarea binecuvântată a credinței care izvorăște spontan din realizarea unei uniuni prezente și vitale cu Cristos. Așadar, o astfel de părtășie și comuniune intimă ar trebui să fie dorința fierbinte a fiecărui copil consacrat al lui Dumnezeu!

    Numai în părtășia sinceră ne cunoaștem cu adevărat unul cu altul, și numai așa putem înțelege profunzimea și bunătatea iubirii divine. Dar nu trebuie trecute cu vederea condițiile acestei părtășii, procesul prin care putem ajunge să-L cunoaștem cu adevărat pe Cel în favoarea căruia este viața și pe Fiul Său drag, Răscumpărătorul și Domnul nostru. Condițiile sunt că avem și păstrăm poruncile divine. Deținerea și păzirea poruncilor, ascultarea noastră față de înțelepciunea cerească, constituie dovada iubirii noastre față de Dumnezeu. Așa este dovedită dragostea noastră pentru dreptate; pentru că legea lui Dumnezeu este legea dreptății, subordonându-se celor mai înalte instincte morale ale naturii noastre. Prin urmare, pentru sufletul care iubește dreptatea, poruncile Domnului nu sunt grele (1 Ioan 5:3); căci sunt expresia celei mai înălțate virtuți, a celei mai nobile bunăvoințe, a celei mai curate iubiri și a tuturor frumuseților sfințeniei.

    În cuvintele inspirate ale Domnului, Apostolilor și profeților avem voința divină exprimată, explicată, ilustrată și pusă în aplicare, rând după rând și precept după precept. Și totuși, cu toată această învățătură, este posibil, chiar și pentru poporul consacrat al lui Dumnezeu, să fie ascultători și cititori uituci ai Cuvântului, astfel încât direcțiile sale cele mai explicite pentru viața de zi cu zi, avertismentele sale cele mai fidele împotriva capcanelor și împotrivirilor, precum și expunerile sale cele mai atente ale principiilor dreptății și Adevărului, pot fi de puțin sau de niciun folos în educarea și formarea caracterului nostru. Făgăduința favorii și binecuvântării divine nu este pentru ascultătorii uituci și nepăsători care nu reușesc să-și folosească inimile pentru instruire, ci pentru ascultători atenți și împlinitori credincioși ai Cuvântului (Iacov 1:25).

    Așadar, nu este suficient că am citit Cuvântul lui Dumnezeu și am dobândit o cunoaștere generală a principiilor și preceptelor sale, Planul și scopul Dumnezeului nostru; există încă mai mult, mult mai mult, de învățat și de făcut. Trebuie să existe o strângere zilnică a comorilor sale de înțelepciune și sfat în inimă și aplicarea principiilor sale în viață. „Cuvintele tale au fost găsite și eu le-am mâncat”, a spus unul dintre sfinții din vechime; „și cuvântul tău a fost pentru mine veselia și bucuria inimii mele” (Ieremia 15:16). Această dorință arzătoare va aduce comuniune creștină cu Iehova și cu copiii Săi consacrați! Din cuvintele dulci ale lui Dumnezeu citim: „Fiul meu, păzește cuvintele mele și păstrează cu tine poruncile mele! Păzește poruncile mele și trăiește; și învățătura mea ca lumina ochiului tău. Leagă-le de degetele tale, scrie-le pe tăblița inimii tale” (Proverbe 7:1-3).

    Pentru a primi și a ne bucura de comuniunea creștină este nevoie de credință în Dumnezeu, în Isus și în colegii noștri prieteni consacrați. Prietenul nostru biblic Pavel ne sfătuiește că „Fără credință este imposibil a plăcea lui Dumnezeu” (Evrei 11:6). Credința marchează întregul curs al vieții creștinului. Primul său pas spre a deveni creștin este un pas al credinței, așa cum arată textul nostru. Fiecare pas în mersul creștin este un pas al credinței, iar ultimul lui pas este triumful credinței. Toate victoriile sale ca creștin sunt biruințe ale credinței, iar cele mai mari bucurii adevărate ale sale sunt bucuriile credinței. Adevărata credință nu ține doar de intelect, deși intelectul are mult de-a face cu ea. Este și o chestiune de inimă – „Cu inima omul crede pentru dreptate” (Romani 10:10). Dacă inima nu este dreaptă față de Dumnezeu sau față de prietenii noștri în Cuvântul lui Dumnezeu, părtășia creștină nu va înflori!

    Credința noastră în general confirmă că nu există nimic mai comun sau mai necesar printre oameni decât credința. Ne exercităm credința în legile naturii și le punem în acțiune în mod constant. Lucrăm pământul și semănăm sămânța cu deplină credință într-o recoltă viitoare care va fi adusă prin procesele continue ale legii naturii, judecând rațional că soarele care strălucește astăzi va străluci din nou mâine, că ploile de ieri se vor repeta și că vegetația va fi în continuare fidelă legii vechi a dezvoltării și creșterii în aceste condiții favorabile. Cine se gândește să pună la îndoială aceste lucruri?

    Comuniunea creștină are loc atunci când doi sau mai mulți creștini sunt unul în compania celuilalt. Dicționarul definește comuniunea ca „asociere prietenoasă cu ceilalți; tovărășie”. Prin urmare, comuniunea creștină implică o asociere prietenoasă cu alți creștini. Aceasta înseamnă că alegeți creștinii să vă fie tovarăși. Poate că ați auzit spunând că toți suntem copii ai lui Dumnezeu, dar adevărul este că nu devenim copii ai lui Dumnezeu până când nu suntem îndreptățiți de El și consacrați Lui prin credința în Isus Cristos.

    Comuniunea creștină crește în mod natural; pentru că este firesc să ne dorim să fim în preajma unor oameni ca noi, pe parcursul timpului vom înțelege că dorim compania unor oameni care gândesc ca noi. Ca creștin, în dependență de locul în care trăiești pe această planetă, convingerile tale pot fi acum în contrast puternic cu societatea din jurul tău. Această dorință de comuniune cu „asemenea-gânditori” este dată de Dumnezeu.

    Un fenomen comun tuturor credincioșilor este recunoașterea faptului că fără Cristos, înțelegerea noastră spirituală era întunecată. Unii chiar spun: „Parcă m-am împiedicat în întuneric, apoi Dumnezeu a apăsat butonul întrerupătorului de lumină”. Necredincioșii încă trăiesc în întuneric spiritual. În timp ce Dumnezeu dorește să trăim printre ei și să împărtășim cu ei ceea ce am învățat, suntem chemați să fim distincți în alegerea însoțitorilor apropiați și pentru un motiv foarte bun! Pavel ne spune de ce: „Nu vă înjugați în mod inegal cu cei ce nu cred; fiindcă ce părtășie are dreptatea la fărădelege? Și ce comuniune are lumina cu întunericul?” (2 Corinteni 6:14). Dacă căutăm părtășie cu alți credincioși, ne vom vedea înconjurați de noi prieteni care ne vor recunoaște ca ai Domnului, deoarece Dumnezeu ne recunoaște ca atare! Și prin acea nouă prietenie, vom descoperi că lumina devine doar mai strălucitoare.

    Părtășia creștină este decisivă! Să fii în compania unor oameni care gândesc ca tine este foarte important pentru creșterea și supraviețuirea ta ca creștin. Să umblăm în lumina Cuvântului, ca să avem comuniune cu Tatăl nostru, cu Domnul nostru și cu alți copii consacrați care merg pe o cale îngustă, având legătură pentru un scop comun – „părtășie în Evanghelie”.

„Și să veghem

unii asupra altora,

ca să ne îndemnăm la dragoste

și

la fapte bune.” (Evrei 10:24)

PT N3, 23: Ediție specială