Articolul, «Vrednicii — din vechime și moderni» examinat

Articolul, «Vrednicii — din vechime și moderni» examinat

Mulți dintre corespondenții noștri ne-au atras atenția la un articol intitulat: „Vrednicii — din Vechime și Moderni” din Z ʼ20, 21-28, și ne-au cerut să ne exprimăm părerea. Această cerere ne-a determinat să examinăm aici învățăturile din Z ʼ20, 21-28. Simțim că avem toată libertatea să o facem, deoarece Turnul numește subiectul „o chestiune deschisă”. Articolul începe după cum urmează: „Întrebare: Învață Scripturile că la acest timp Domnul dezvoltă o clasă care poate fi pe bună dreptate desemnată ca o «clasă modernă de vrednici [Tineri]?» S-a discutat mult despre întrebarea de mai sus, și socotim că este necesar și potrivit ca Turnul de Veghere acum [caracterele cursive ne aparțin] să o considere”. Impresia vădită dată de acest citat este aceea că Turnul nu analizase mai înainte acest subiect. Această impresie este neadevărată, deoarece subiectul fusese prezentat destul de corect în Z ʼ18, 355-357, împreună cu citate de sub pana „Servitorului acela”. Însă cele două articole se contrazic în mod categoric unul cu altul, cel din Z ʼ18, 355-357 afirmând clar, iar cel din Z ʼ20, 21-28 negând absolut gândul scumpului nostru Pastor că cei care se consacră și se adeveresc credincioși în intervalul dintre încheierea Chemării Generale în 1881 și inaugurarea fazei pământești a Regatului și negăsind coroane disponibile pentru ei înșiși, să devină asociați în răsplată și serviciu în Regat împreună cu Vrednicii Bătrâni. (F.156, paragrafele 1 și 2; Z ʼ11, 181, paragrafele 5-10; Z ʼ15, 269, paragrafele 6, 7, 11, 12; Cartea de Întrebări, pp. 151, 152.) Ni s-ar părea că aceia care cred că Societatea este „canalul” pentru a da preoților hrană la timp trebuie să fie nedumeriți de acesta precum și de alte puncte contradictorii care au apărut în Turn pe parcursul ultimilor douăzeci și unu de ani.

O analiză a articolului

Întrebarea pe care o avem înainte pentru discuție nu este un subiect de importanță relativ minoră, cum ar fi interpretări diferite la versete separate, toate interpretările de acest fel fiind în armonie cu Planul general; ci este o întrebare doctrinară, și una nu de mică importanță, afectând în realitate starea a mii de oameni care sunt acum consacrați, și aceea a sutelor de mii care încă se vor consacra. În folosul acelora care poate nu au citit articolul în curs de examinare dăm următoarea analiză scurtă a lui. Întâi el stabilește trei cerințe pe care Domnul le face înainte de a se putea obține aprobarea Sa: (1) credința care duce la îndreptățire, (2) consacrare, (3) credincioșie în mijlocul încercărilor aplicate divin. Al doilea, el respinge afirmația că oamenii neconsacrați care sunt interesați, și într-o oarecare măsură servesc Adevărul trebuie să fie asociați în răsplată și serviciu cu Vrednicii Bătrâni. Al treilea, el respinge ideea că următoarele pasaje învață că va exista o clasă de Vrednici (Tineri) Moderni: (1) Țefania 2:3; (2) Psalmul 41:1, 2; (3) Zaharia 13:8, 9; (4) Amos 9:13; (5) Matei 8:11; (6) Ioan 8:51. Al patrulea, el citează și explică parțial, iar apoi respinge totalmente vederea Pastorului nostru asupra subiectului precum s-a declarat în F.156, paragrafele 1, 2 și Z ʼ15, 269, coloana 2, paragrafele 6, 7 etc. Al cincilea, el prezintă afirmația că doctrina despre Vrednicii (Tineri) Moderni precum s-a învățat în referințele anterioare din scrierile „Servitorului acela” contrazice doctrinele despre răscumpărare, Avocat și Mijlocitor, Legămintele și însărcinarea Bisericii. Suntem bucuroși să ne exprimăm cordial acordul cu unele dintre aceste atitudini; dar Scripturile și expunerile „bine argumentate” ale „Servitorului acela” ne obligă să ne exprimăm dezacordul față de altele. Firește, nu suntem siguri cine este autorul articolului; însă stilul, modul de raționament și eroarea fundamentală, negarea îndreptățirii de probă așa cum funcționează acum, sunt ale lui J. F. R. [Joseph Franklin Rutherford, n. e.]  În orice caz, fiind unul dintre editorii Turnului la sediul central, fără îndoială că a aprobat articolul.

Puncte de acord

Începem mai întâi cu sarcina plăcută de a ne exprima acordul cu afirmația articolului că acei prieteni care acceptă Adevărul și care îi fac un oarecare serviciu, dar nu se consacră, nu trebuie să fie asociați ai Vrednicilor Bătrâni în răsplată și serviciu în Mileniu. Iar motivul din care nu vor fi astfel este din cauza că nu au un caracter asemenea Vrednicilor Bătrâni. Pentru a fi asociații din Mileniu ai celor din urmă, acești oameni trebuie să exercite același fel de credință justificatoare, același fel de consacrare față de Domnul, și același fel de credincioșie în mijlocul încercărilor asemănătoare cu ale lor. Prin urmare, indiferent de relația pe care unii o pot avea cu Adevărul și poporul Adevărului, dacă ei nu fac cele trei lucruri pe care le-au făcut Vrednicii Bătrâni, ei nu vor fi asociații lor din Mileniu în răsplată și serviciu. Nici Pastorul nostru nu a sugerat vreodată că ei ar fi astfel. În locurile unde el tratează despre Asociații din Mileniu ai Vrednicilor Bătrâni, de exemplu în F.156, paragrafele 1 și 2; Z ʼ11, 187, paragrafele 5-10; Z ʼ15, 269, paragrafele 11, 12 etc. — el arată (în mod clar în F.156, paragrafele 1 și 2) că discută despre răsplata și serviciul din Mileniu a celor consacrați neconcepuți care din 1881 încoace acționează în conformitate cu cele trei particularități menționate mai sus, la fel ca și Vrednicii Bătrâni. Nici noi, nici altcineva în armonie cu ideea Servitorului acela asupra subiectului nu a învățat vreodată asemenea răsplată și serviciu pentru astfel de prieteni neconsacrați ai Adevărului. Prin urmare, chiar dacă articolul în curs de examinare neagă asemenea onoruri pentru astfel de prieteni neconsacrați ai Adevărului, prezintă adevărul cu referire la ei; totuși prezintă adevărul în așa fel încât nu răspunde la întrebarea cu care începe articolul, și la care își propune să dea răspuns: „Învață Scripturile că la acest timp Domnul dezvoltă o clasă care poate fi pe bună dreptate desemnată ca o «clasă modernă de vrednici [Tineri]?»” Dacă se învață o astfel de eroare asupra subiectului de sigur este pe seama Turnului, în timp ce tratăm asupra subiectului Vrednicilor Tineri pentru a o corecta; însă ni se pare că trebuie să facem astfel într-un mod care să nu lase în mod firesc pe unii oameni sub impresia că la astfel de persoane se face referire prin termenul Vrednicii (Tineri) Moderni; pentru că nu se face referire la ei prin acel termen din partea acelora care sunt în armonie cu ideea Pastorului nostru.

Dar poate că scopul editorilor Turnului a fost în parte să corecteze ideea eronată că copiii celor consacrați ar deveni Vrednici Bătrâni, pe care unii au primit-o din scrisoarea lui Clayton Woodworth intitulată: „Scrisoarea unui tată către fiul său” din Z ʼ08, 263, 264. Dacă acesta a fost scopul lor, este demn de toată lauda. Mai departe s-ar putea dovedi folositor prietenilor să afle că acea scrisoare a fost introdusă în Turn ca să umple spațiul din greșeala altcuiva nu a Pastorului nostru în timpul absenței lui de la Casa Bibliei într-o călătorie de durată ca peregrin, și că „Servitorul acela” fiind întrebat cu privire la acel subiect a negat învățătura generală a scrisorii, și concluzia greșită pe care unii au tras-o din ea precum că copiii poporului Adevărului ca atare vor deveni Vrednici Bătrâni, precum și a regretat mult apariția ei în Turn.

Din nou suntem încântați să fim de acord cu articolul în curs de examinare în faptul că neagă că următoarele Scripturi s-ar aplica la Vrednicii Tineri: Țefania 2:3; Psalmul 41:1, 2; Zaharia 13:8, 9; Amos 9:13; Matei 8:11; Ioan 8:51. El le citează ca fiind aplicate de unii pentru a dovedi că va exista o clasă de Vrednici Tineri asociată în Mileniu cu Vrednicii Bătrâni în răsplată și serviciu. Nici unul dintre aceste pasaje nu are nicio referire specifică la o astfel de clasă; scumpul nostru Pastor niciodată nu le-a aplicat în așa fel; nici noi nu le-am aplicat vreodată așa, nici nu am auzit vreodată să fi fost astfel aplicate, înainte de a citi articolul în curs de examinare. Aceste pasaje fiind, prin urmare, inaplicabile la acest subiect, nu ne este necesar să le discutăm la acest punct, remarcând totuși în trecere că noi nu înțelegem Țefania 2:3 și Zaharia 13:9 a se aplica numai la israeliți, și aceea în timpul strâmtorării lui Iacov, după cum pretinde acum Turnul. Mai degrabă le înțelegem după cum le-a explicat „Servitorul acela”. Tot așa, noi credem că ideea de mai târziu a Pastorului nostru cu privire la Matei 8:11; Luca 13:29, că aceia care vin de la est, vest, nord și sud sunt Turma Mică (Psalmul 107:3; Faptele 15:14; Z ʼ14, 59, coloana 2, paragrafele 1, 2), este mai bună datorită acordului ei mai strâns cu această legătură decât ceea ce citează articolul în curs de examinare din Z ʼ04, 335. Totuși, întrucât aceste puncte nu sunt importante pentru subiectul nostru, le trecem fără alte comentarii.

Eroarea fundamentală a articolului în curs de examinare

În discutarea învățăturii altuia întotdeauna este bine să se afle care este baza reală a poziției lui; căci aceasta permite probarea mai ușoară a adevărului sau erorii sale. Unii scriitori din diferite motive își țin principiul fundamental mai mult sau mai puțin ascuns vederii; și aceasta s-a făcut în articolul în curs de examinare. De obicei o astfel de direcție se urmărește deoarece dacă principiul fundamental al argumentului s-ar recunoaște clar, cel mai probabil că cititorul l-ar respinge. Următoarele considerații asupra acestui punct sunt aici demne de remarcat: (1) Din decembrie 1909 și până la moartea sa după cum se poate vedea din multe Turnuri publicate din 15 decembrie 1909 până la cel din 15 septembrie 1916 (Z ʼ09, 360; Z ʼ10, 12, 13; 93, coloana 2, paragrafele 3-6; 246, coloana 2, paragrafele 1-4; Z ʼ11, 394; Z ʼ12, 152, coloana 2, paragraful 4; Z ʼ13, 92-94; Z ʼ14, 67; Z ʼ15, 103, 104; 292, 293; Z ʼ16, 281), și din Prefața lui F. scrisă pe 1 octombrie și în cele din urmă aprobată pentru imprimare pe 16 octombrie 1916 (P ʼ22, 192, 6), Pastorul nostru a învățat îndreptățirea de probă și la viață, separate și distincte, ca funcționând în decursul Veacului Evanghelic; (2) Poporul adevărului crede în îndreptățirea de probă ca funcționând în decursul Veacului Evanghelic, în armonie cu Scripturile, de exemplu Romani 4:1-25 și învățăturile Pastorului nostru. (3) J. F. R., spiritul conducător printre editorii Turnului, și cel puțin unul dintre asociații săi editoriali, W. E. Van Amburg, neagă doctrina îndreptățirii de probă ca funcționând în decursul Veacului Evanghelic. (4) În Turn ei nu o neagă clar în așa de multe cuvinte; ci în mod repetat, ca și în articolul în curs de examinare, ei neagă ideea conținută în expresia, îndreptățire de probă. (5) Atunci când scriu despre îndreptățirea din Veacul Evanghelic, ei nu numai că ignoră peste tot atât (a) menționarea termenului îndreptățire de probă, cât și (b) explicarea ideii implicate în acel termen; dar și folosesc peste tot exprimarea care este adevărată numai despre îndreptățirea la viață, și care este neadevărată despre îndreptățirea de probă. (6) Aceeași metodă de a face pe oameni să uite anumite faze ale unei doctrine ignorându-le, și vorbind intenționat exclusiv despre părerea necesară cu privire la alte faze ale ei, ori de câte ori avea loc o discuție despre acea doctrină, a caracterizat și a dus la marea cădere de la începutul Veacului. (7) Dacă poporul adevărului în general ar fi știut că această metodă a fost folosită de către cel puțin doi dintre editorii Turnului, ei ar fi mai mult în gardă împotriva diferitelor erori pe care le are J. F. R. și unii dintre asociații săi, și sunt aduse „pe furiș” printre oile care nu bănuiesc nimic. Dacă dragii noștri cititori vor ține cont de faptul că negarea din partea Turnului a îndreptățirii de probă în decursul acestui Veac este temelia respingerii din partea lui a doctrinei scripturale că acei consacrați credincioși din 1881 și până vine Restabilirea, pentru care nu există coroane disponibile, și de aceea nu sunt concepuți de spirit pentru scopurile posibile ale Veacului Evanghelic, vor fi asociații din Mileniu ai Vrednicilor Bătrâni în răsplată și serviciu, ei vor fi în stare printr-o cugetare scripturală, rezonabilă și reală să răstoarne completamente fiecare argument pe care articolul în curs de examinare îl prezintă pentru a-și apăra teza; căci numai prin îndreptățirea de probă Dumnezeu poate acum avea relație cu această clasă, pregătindu-i pentru asociere cu Vrednicii Bătrâni.

Adevăruri dezvăluite pe jumătate

Principala diferență dintre îndreptățirea de probă și cea la viață este următoarea: În cea dintâi Dumnezeu socoate meritul lui Cristos ca atribuit pentru credincios, în timp ce nu este de fapt astfel atribuit; în cea din urmă Dumnezeu a atribuit în realitate meritul lui Cristos pentru credinciosul a cărui consacrare Dumnezeu era pe cale de a o accepta prin conceperea de Spirit. Acum dovada scripturală a celei dintâi: Foarte pe scurt vom remarca unele dintre ideile pe care sf. Pavel în Romani 4:1-12 ni le dă cu privire la îndreptățirea de probă. În capitolul precedent având demonstrată doar îndreptățirea prin credință, în Romani 4:1-12 el continuă să dovedească că același fel de îndreptățire prin credință după cum a funcționat în Veacul Patriarhal și cel Iudaic de asemenea funcționează în decursul Veacului Evanghelic. El dovedește aceasta citând (1) experiența lui Avraam și o Scriptură (Geneza 15:6) cu referire la el (versetele 1-3), ca un exemplu și o dovadă pentru îndreptățirea din Veacul Evanghelic (versetele 4, 5); și (2) experiența și afirmația lui David (versetele 6-8, a se compara cu Psalmul 32:1-5) ca un exemplu și o dovadă pentru îndreptățirea din Veacul Evanghelic. Prin urmare, aceasta trebuie să se refere la îndreptățirea de probă; căci acela era unicul fel experimentat de Avraam și David. Apoi el continuă să dovedească că o astfel de îndreptățire de probă în decursul Veacului Evanghelic este aplicabilă pentru TOȚI credincioșii. În mod deosebit atragem atenția la versetele 11, 12, pe care le cităm din Diaglott: „Și el [Avraam] a primit simbolul circumciziei ca un sigiliu al dreptății [aici se are în vedere îndreptățirea de probă, deoarece meritul prin atribuire al îndreptățirii la viață nu era încă în existență] acelei credințe pe care o avea pe când era în necircumcizie; pentru ca el să poată fi [1] TATĂL TUTUROR [chiar dacă sunt consacrați sau nu] celor CREDINCIOȘI necircumciși [neamuri, deci nu numai al credincioșilor consacrați, dar și al celor neconsacrați], ca lor [„TUTUROR CREDINCIOȘILOR necircumciși”] să li se socotească dreptatea [îndreptățirea de probă sau cea la viață, în dependență de neatribuirea sau atribuirea meritului pentru ei]; și (2) tatăl circumciziei [iudeilor], nu numai al celor care sunt din circumcizie [acei evrei care nu l-au acceptat pe Cristos], ci și al celor [evrei care acceptându-l pe Cristos au lăsat totul pentru a călători spre Canaanul Ceresc, după cum Avraam a lăsat totul pentru a călători spre Canaanul pământesc] care umblă în urmele credinței tatălui nostru Avraam pe care o avea în necircumcizie”. De sigur că aceste douăsprezece versete, precum și restul capitolului, în special versetele 21-24, dovedesc că îndreptățirea de probă funcționează în decursul Veacului Evanghelic. Deosebirea dintre credința unui credincios  îndreptățit de probă și aceea a unui credincios consacrat, printre alte modalități, este scoasă în evidență în greacă prin prepozițiile epi, pe, pentru credința unui credincios îndreptățit de probă, și eis, în, pentru credința unui credincios consacrat, după cum se poate vedea în folosirea celei dintâi în Romani 4:5, 24; Faptele 16:31; și a celei din urmă în Ioan 3:36; Faptele 10:43. Ultimul fel de credință este o credință consacrată care pune pe cineva în Cristos; pentru că un credincios îndreptățit credincios continuă să creadă până când crede (vine) în Cristos. Printre altele, următoarele Scripturi dovedesc îndreptățirea de probă: 1 Corinteni 7:14; Romani 12:1; 8:29, 30; 1 Corinteni 1:30; Leviticul 9:9, 12, 18. Următoarele, printre altele, tratează despre îndreptățirea la viață: Evrei 9:24; 10:14; Iacov 2:14-26; 1 Ioan 2:2; 1 Corinteni 6:11. Dacă scriitorul articolului în curs de examinare ar fi crezut în îndreptățirea de probă așa cum funcționează acum, și s-ar fi gândit logic la ea, el niciodată nu ar fi scris acel articol; pentru că se bazează pe negarea îndreptățirii de probă așa cum funcționează acum, în timp ce îndreptățirea de probă a oferit o bază pentru Credincioșii Vechiului Testament de a avea astfel de relații cu Dumnezeu care au rezultat în calificarea lor pentru răsplata și serviciul lor din Mileniu; și în timp ce pentru Vrednicii Tineri acum sunt posibile rezultate similare din același fel de îndreptățire.

Îndreptățirea de probă scripturală

După cum ne dăm seama, fiecare trăsătură importantă a planului lui Dumnezeu, ilustrativă din punctul de vedere al ispășirii, este simbolizată în legătură cu Tabernacolul; de aceea Domnul s-a îngrijit să simbolizeze îndreptățirea de probă și aceea la viață prin perdeaua din păr de capră (Exodul 26:7-9) care era îndoită „în fața Cortului”, partea vizibilă pentru cei din Curte tipifică îndreptățirea de probă, iar partea vizibilă pentru cei din Sfânta tipifică îndreptățirea la viață. Următoarele considerații vor clarifica acest lucru. Învelitoarea din piei de bursuc (vițel de mare), vizibilă cu claritate pentru cei din tabără, tipifică pe clasa Cristosului precum par înaintea lumii, adică neatractivi și respingători. Pieile de berbec vopsite în roșu, acoperite de prima învelitoare, reprezintă meritul umanității lui Isus. Cele zece covoare din păr de capră acoperite de pieile de berbec vopsite în roșu reprezintă umanitatea îndreptățită a Bisericii ca fiind acoperită de meritul lui Cristos. Al unsprezecelea, covorul neacoperit, adică cel care era îndoit „în fața Cortului”, nu reprezintă umanitatea îndreptățită a Bisericii, ci îndreptățirea prin credință, partea vizibilă pentru cei din curte (cum s-a afirmat mai sus) tipifică îndreptățirea de probă, iar partea vizibilă pentru cei din Sfânta tipifică îndreptățirea la viață. Perdelele de in tipifică pe Cristosul ca noi creaturi, în care ca atare nu este păcat (1 Petru 2:22; Romani 8:1-4; 1 Ioan 3:6, 9). Această perdea îndoită [din englezește dublată, n. e.] a fost pentru prima oară adusă în atenția noastră în Turnul din 15 decembrie 1909, în articolul despre Haina de Nuntă, și în mod repetat a fost în așa fel adusă în atenția noastră de atunci prin canalul adevărat pentru hrana la timp, scumpul nostru Pastor, în distincția dintre îndreptățirea de probă și aceea la viață; dar partea vizibilă din curtea antitipică este acum negată de canalul falsificat pentru darea hranei la timp pentru preoți, care, ca și corporație, a fost canalul adevărat pentru lucrarea merariților mahliți antitipici.

Omisiuni înșelătoare

Principalele diferențe dintre îndreptățirea de probă și aceea la viață sunt: (1) În ceea ce privește Dreptatea lui Dumnezeu, cea dintâi funcționează fără ea, cea din urmă cu ea fiind satisfăcută de meritul lui Cristos; (2) în ceea ce privește meritul lui Cristos, cea dintâi acționează fără, cea din urmă cu atribuirea dreptății Sale în interesul persoanei în cauză; (3) în ceea ce privește activitatea beneficiarului, cea dintâi funcționează prin singurul intermediu al credinței în învățăturile Cuvântului cu privire la subiectele pertinente fără consacrare, cea din urmă prin intermediul unei astfel de credințe cu consacrare; (4) în ceea ce privește lucrurile atribuite, cea dintâi își are credința în realitate iar meritul lui Isus socotit (Romani 3:21-28; 4:3-8, 21-25; 10:4), cea din urmă își are credința și meritul lui Isus în realitate, atribuit ca dreptate (1 Corinteni 1:30; Galateni 2:16-20; 3:22; Filipeni 3:9) [termenul „credința lui Isus” înseamnă credincioșia, dreptatea lui Isus]; (5) în ceea ce privește sentința adamică, cea dintâi este fără, cea din urmă este cu anularea ei; (6) în ceea ce privește tovărășia cu Dumnezeu, cea dintâi este parțială, cea din urmă este deplină; (7) în ceea ce privește oportunitățile de a intra în relații de legământ cu Dumnezeu, în timp ce prima întotdeauna oferă ocazia de a intra în relație de har-legământ cu Dumnezeu, nu întotdeauna deschide ocazia de a intra în relația Legământului Sara cu Dumnezeu, precum se poate vedea în cazul Vrednicilor Bătrâni și a celor Tineri; cea din urmă întotdeauna oferă acces la relația Legământului Sara cu Dumnezeu.

Doctrina îndreptățirii de probă așa cum funcționează de la timpul lui Abel, Enoh și Noe (Evrei 11:4-7) și până începe restabilirea, este scripturală, și va rămâne așa în pofida negării din partea canalului contrafăcut pentru hrana la timp pentru preoți, care a fost canalul adevărat pentru lucrarea merariților mahliți antitipici, dezvoltat de la moartea canalului adevărat pentru darea hranei la timp pentru casă, „Administratorul”, „Servitorul acela”, preaiubitul nostru Pastor. Atâta timp cât Romani 4:1-25 rămâne parte din Biblie, doctrina va exista în pofida atacurilor făcute asupra ei din partea canalului acela contrafăcut pentru darea hranei la timp pentru preoți.

Sofistică despre timpul de după învierea lui Cristos respinsă

Dar unii ar putea întreba, În ce mod articolul în curs de examinare neagă îndreptățirea de probă așa cum funcționează acum? Noi răspundem, nu numai prin întregul lui temei și linii principale generale de argumentare prin care caută să pună deoparte doctrina despre Vrednicii Tineri; dar și prin declarații specifice care implică o astfel de negare. În plus mulți frați știu că J. F. R. și W. E. Van Amburgh tăgăduiesc îndreptățirea de probă, de exemplu, cel dintâi deseori a făcut-o înaintea Familiei Betel în primăvara și vara lui 1917, cel din urmă a făcut-o nu numai atunci și acolo, ci și înaintea adunării la New Britain, Conn., în decembrie 1919, răspunzând la o întrebare dacă „Servitorul acela” a învățat-o. Vom cita numai o afirmație dintre multe care dovedește că ei neagă, nu termenul clar, ceea ce ar duce la stârnirea opoziției față de eforturile lor, ci ideea implicată în doctrina îndreptățirii de probă așa cum funcționează acum. Z ʼ20, 26, coloana 2, paragraful 2, începe cu următoarele: „Altfel definită, îndreptățirea de la învierea lui Isus rezultă numai pentru aceia care au atribuit pentru ei meritul jertfei lui Isus” (caracterele cursive în ambele cazuri ne aparțin; sf. Pavel a învățat diferit, Romani 4:1-25; tot așa și „Servitorul acela”). Afirmația aceasta este adevărată despre îndreptățirea la viață, dar neadevărată despre aceea de probă. Și din cauza accentului exclusiv pe ideea îndreptățirii la viață, și a absenței ideii îndreptățirii de probă (poate că omisiunea ambilor termeni nu este neintenționată întrucât ar determina pe cititorii lor să uite deosebirea!), la fel ca și alte articole recente ale Turnului cu privire la îndreptățire, articolul este extrem de înșelător. Jumătățile de adevăruri sunt mai înșelătoare decât erorile întregi, așa cum dovedește cursul oricărui sistem eronat. Și jumătatea de adevăr pe care articolul în curs de examinare o prezintă ca și adevărul întreg cu privire la îndreptățirea din Veacul Evanghelic se va dovedi a fi astfel referitor la subiectul Vrednicilor Tineri, dacă frații nu țin cont de cealaltă jumătate de adevăr cu privire la îndreptățirea din Veacul Evanghelic. Pentru a vedea lumina cu privire la îndreptățirea din Veacul Evanghelic ne este necesar să ținem în vedere perdeaua antitipică precum era îndoită; deoarece în mare măsură există ceață în articolul în curs de examinare, din cauza că editorii Turnului învață doar o jumătate din acest adevăr.

Alte adevăruri dezvăluite pe jumătate

Există un alt punct în articolul în curs de examinare în legătură cu care se spune numai jumătate de adevăr, și că astfel de legături rezultă în acumularea de mai multă ceață asupra subiectului pe care pretinde să îl lămurească. Noi ne referim la tratamentul îndreptățirii Vrednicilor Bătrâni și la acela al Bisericii Evanghelice. În măsura în care se vorbește despre îndreptățirea celor dintâi exprimarea lui este suficient de corectă; însă încețoșează subiectul prin ceea ce lasă nespus în privința naturii și privilegiilor îndreptățirii lor, care trebuie luate în considerare pentru a estima în mod potrivit relația îndreptățirii lor față de dreptatea divină și meritul de răscumpărare, și în mod asemănător relația îndreptățirii Vrednicilor Tineri față de dreptatea divină și meritul de răscumpărare. Articolul în curs de examinare, pentru a-i împiedica pe cititorii săi să concluzioneze (întrucât articolul negreșit dă acea impresie) că îndreptățirea Vrednicilor Bătrâni a fost completă, vitalizată, ar fi trebuit să menționeze următoarele fapte: (1) Îndreptățirea lor era de un fel în care nu a avut loc satisfacția dreptății; (2) că ei au trăit și au murit sub sentința adamică; (3) că au fost îndreptățiți doar la tovărășie; (4) că încercarea lor a fost numai de credință și ascultare, dovedită în special de cazul lui Samson, și nu de iubire, fără încercarea și posesia căreia niciunul niciodată nu va câștiga viață veșnică; și (5) că încercarea lor pentru viață, spre deosebire de aceea a celor îndreptățiți la viață, care sunt încercați pentru viață acum, nu a fost în această viață, ci trebuie să fie în Mileniu (Evrei 11:40). Niciuna dintre aceste cinci idei nu este adevărată despre îndreptățirea la viață. Prin urmare articolul, prin modalitatea în care face legătura între toate îndreptățirile de dinainte de Mileniu, lasă cititorul sub impresia că așa cum Vrednicii Bătrâni au fost plăcuți lui Dumnezeu în îndreptățirea lor este în același sens cum este și privilegiul Bisericii Evanghelice de a fi plăcută lui Dumnezeu în îndreptățirea ei. Aceste importante omisiuni fac articolului cusururi așa de mari încât întunecă punctele care ar trebui accentuate, și care, când sunt prezentate cu claritate, dovedesc pentru Vrednicii Tineri aceeași relație față de dreptatea divină și meritul de răscumpărare ca și în cazul Vrednicilor Bătrâni. De sigur că ne amintim cu toții cum „Servitorul acela” a accentuat diferențele dintre natura și privilegiile îndreptățirii Vrednicilor Bătrâni, care a fost de probă, deoarece nu s-a făcut prin atribuirea reală a meritului lui Isus, și aceea a Bisericii Evanghelice, care este la viață [din englezește vitalizată, n. e.], deoarece s-a făcut prin atribuirea reală a meritului lui Isus pentru cei consacrați.

Vedem deci că îndreptățirea Vrednicilor Bătrâni nu a fost la viață, care are nevoie de satisfacția dreptății prin atribuirea reală a meritului lui Cristos (Romani 3:21-26; 5:18, 19); fiindcă ei rămân până în prezent sub sentința adamică. Oricare au fost favorurile pe care Dumnezeu le-a dat lor prin Legământ, în loc să înlăture această sentință, li s-a dat potrivit cu dreptatea care a cerut de la ei moartea adamică. Prin urmare ei nu au fost încercați pentru viață ca și Vrednici Bătrâni. Încercarea lor a fost de credință și ascultare, și că de la Avraam încoace în legătură cu Legământul de Har (Romani 4:13-16; Galateni 3:18). Acest Legământ de Har nici nu a ignorat, nici nu a înlăturat sentința adamică; ci a recunoscut justețea ei; și nu s-a amestecat în executarea ei; dar între timp a funcționat față de ei ca o promisiune necondiționată, făcută posibilă prin îndreptățirea lor de probă (Romani 4:13-16), în vederea faptului că într-o zi va fi o răscumpărare care să satisfacă dreptatea și să anuleze pentru ei sentința adamică. Prin urmare Dumnezeu a tratat cu ei ca un fel de gardian de închisoare cu un condamnat vrednic în vederea libertății lui legale viitoare. El putea face acest lucru în armonie cu dreptatea și răscumpărarea lăsându-i să sufere sentința celei dintâi, iar între timp dându-le ocazii de a-și demonstra credința și loialitatea față de El, ca o pregătire pentru libertatea lor legală viitoare. Astfel El a aranjat în interesele lor ca și lucrări milenare: (1) aplicarea răscumpărării ca sigiliu al Noului Legământ ca să se anuleze pentru ei sentința adamică, (2) trezirea lor din morți, și (3) răsplata lor, nu la viață veșnică, pentru care ei trebuie mai întâi să stea la încercare, și aceea sub Noul Legământ (Evrei 11:40), ci la perfecțiune umană și la statutul de prinți (Evrei 11:39, 35; Psalmul 45:16). Prin îndreptățirea lor de probă, adică îndreptățirea la tovărășie (Iacov 2:23) prin credință, care credință la timpul potrivit s-a dovedit a fi veritabilă prin consacrarea lor păstrată cu credincioșie în timpul încercării dureroase (Iacov 2:21, 22), i-a fost posibil lui Dumnezeu să le dea asemenea promisiuni care să le dea speranța unei răsplăți în viitor (Evrei 11:10, 13-16), și care i-a lăsat sub blestem pe când ei exercitau speranță în făgăduințe. Fără o astfel de îndreptățire de probă relațiile de legământ dintre Dumnezeu și ei nu puteau avea loc; cu aceasta sunt posibile; căci astfel, în armonie cu blestemul și dreptatea Sa, Dumnezeu întotdeauna s-a apropiat de cei care s-au apropiat de El. Lăudat fie Sfântul Său Nume pentru un asemenea har minunat!

Aceasta este cea de-a doua serie de lucruri menționarea cărora articolul în curs de examinare le omite, și prin aceasta încețoșează întrebarea pe care pretinde să o clarifice. Cele două serii de lucruri, (1) îndreptățirea de probă cu ceea ce implică ea ca fiind de bază, și (2) poziția exactă a Vrednicilor Bătrâni în privința dreptății, sentinței, atitudinii lor de legământ, încercării și a relațiilor lor viitoare față de răscumpărare și de Noul Legământ, clarifică situația în privința Vrednicilor Tineri; căci relația acestora din urmă cu Dumnezeu este acum exact aceeași cum a fost a Vrednicilor Bătrâni în toate aspectele esențiale, adică în ceea ce privește (1) pocăința, (2) credința, (3) îndreptățirea, (4) consacrarea, (5) credincioșia în probele grele ale credinței și ascultării aparte de o încercare pentru viață, (6) împrejurarea nefavorabilă pentru dreptate și favorabilă pentru păcat, (7) satisfacția dreptății, (8) sentința adamică, (9) aspectele pământești ale Legământului întărit prin Jurământ, (10) iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu, (11) meritul lui Cristos, (12) Noul Legământ, (13) încercarea pentru viață, (14) imposibilitatea de a intra în Chemarea Înaltă din cauza ușii ei închise, care nu este din vina lor. Faptul că a trăit o clasă pe când era prea devreme ca dreptatea divină să fie satisfăcută pentru aceasta pe temeiul meritului atribuit, și faptul că cealaltă trăiește pe când este prea târziu ca dreptatea divină să fie satisfăcută pentru aceasta pe temeiul meritului atribuit, numai prin care este posibil accesul la Chemarea Înaltă, sunt faptele că ele sunt egalate înaintea barei dreptății și răscumpărării din considerentul că ambele au trăit pe când era prea devreme ca dreptatea divină să fie satisfăcută pentru acestea prin aplicarea meritului. Așadar, oferind Vrednicilor Tineri sub aceleași condiții oportunitatea de a deveni Asociații din Mileniu ai Vrednicilor Bătrâni în răsplată și serviciu nu este contrar față de dreptatea divină și răscumpărare mai mult decât oferirea oportunității Vrednicilor Bătrâni de a se califica pentru răsplata și serviciul lor din Mileniu. Sf. Pavel și „Servitorul acela” s-au numărat printre cei mai profunzi și pătrunzători cugetători cu privire la răscumpărare care au trăit vreodată, cu mult mai capabili ca atare decât editorii Turnului; și ei nici nu au văzut nici nu au tăgăduit răscumpărarea în învățătura lor despre îndreptățirea de probă (Romani 4:3-12) care oferă Vrednicilor Tineri (Galateni 3:6-9; Romani 4:11-16; 2 Timotei 2:20; Ioel 2:28) poziția de tovărășie cu Dumnezeu și încercarea de credință și ascultare, dar nu o rezistență în încercare pentru viață, la fel ca și în cazul învățăturii lor despre Vrednicii Bătrâni.

Simplul fapt că Vrednicii Tineri trăiesc după învierea lui Isus nu este determinant în ceea ce privește principiile dreptății absolute și a răscumpărării. Dreptatea divină nu poate niciodată, fie înainte fie după învierea lui Isus, să consimtă la încălcarea sa, care se ocupă de Vrednicii Tineri exact ca și de Vrednicii Bătrâni și nu se ocupă mai mult de ei decât de Vrednicii Bătrâni; și din moment ce meritul lui Isus este singurul care împacă dreptatea, și nu timpul în care cineva trăiește, oricând argumentul întemeiat cu adevărat pe dreptate și răscumpărare care ar infirma armonia dintre dreptatea divină și răscumpărare pe de o parte, și posibilitatea de a se califica pentru a face parte din Vrednicii Tineri pe de alta (întrucât le este dată în timp ce se află sub condamnare în vederea aplicării viitoare a răscumpărării, tot așa cum a fost și în cazul Vrednicilor Bătrâni), ar infirma în mod egal armonia dintre dreptatea divină și răscumpărare pe de o parte, și prilejul de a se califica pentru a face parte din Vrednicii Bătrâni pe de alta; căci nu diferența de timp determină întrebarea după cum pretinde articolul în curs de examinare; ci natura esențială a dreptății divine și a răscumpărării în relația lor cu cei îndreptățiți de probă și consacrați neconcepuți în vederea unei aplicări viitoare a meritului răscumpărării. Prin urmare argumentul articolului în curs de examinare că o astfel de ocazie funcționează acum este contrară dreptății și răscumpărării, și este nescripturală, irațională și ireală – învăluită în ceață!

Rezumat

Ca să rezumăm în formă de întrebare și răspuns: Ce i-a făcut acceptabili pe credincioșii din Vechiul Testament pentru a face parte din Vrednicii Bătrâni? Răspuns: Îndreptățirea de probă, consacrarea și credincioșia în încercarea credinței și ascultării lor în vederea aplicării viitoare a răscumpărării pentru ei. Ce îi face acum acceptabili pe Consacrații Neconcepuți pentru a face parte din Vrednicii Tineri? Răspuns: Aceleași trei lucruri în vederea aplicării viitoare a răscumpărării pentru ei. Cu alte cuvinte, prin îndreptățirea de probă Dumnezeu le-a dat la ambele aceste clase, în vederea aplicării viitoare a răscumpărării pentru ei, o ocazie de a obține o răsplată care va glorifica numele Său, și deci încercarea lor este în fiecare caz la fel și în armonie cu răscumpărarea.

Articolul în curs de examinare pretinde că, atunci când scumpul nostru Pastor a învățat pentru Vrednicii Tineri asociere milenară cu Vrednicii Bătrâni în răsplată și serviciu, el i-a avut în vedere numai pe acei consacrați neconcepuți care ar trăi în intervalul dintre conceperea ultimilor membri ai Turmei Mici și timpurile de restabilire; iar apoi articolul continuă să nege această jumătate de adevăr. Pentru a dovedi că așa era gândul său, articolul citează numai o parte din ceea ce a spus el; și lasă partea necitată care arată că el i-a inclus pe toți aceia cărora nu li se puteau asigura coroane și să fie concepuți de spirit de la timpul încheierii Chemării Generale în 1881 și până când se inaugurează restabilirea. Amândouă aceste linii de gândire, printre alte locuri, el le explică în cele două paragrafe din F.156. Fraza de deschidere a primului dintre cele două paragrafe dovedește că el se referă la ambele: „Un alt punct se ridică aici: În vederea faptului că Chemarea Înaltă [Chemarea Generală] s-a sfârșit [ea s-a terminat în 1881; el nu spune, „În vederea faptului că Chemarea Înaltă se va sfârși”] etc. Aici este un alt caz unde editorii spun adevărul numai pe jumătate; și apoi ei nu vor să ne lase să ne bucurăm de această jumătate, ei chiar continuă să O nege!

Pretenția articolului că secerișul a început în 1878 și s-a sfârșit în 1918 se va găsi respinsă în Volumele V și VI ale acestei lucrări, la care îi trimitem pe cititorii noștri pentru detalii. Confirmarea Piramidei a acestei respingeri care se referă la 1918 se află în Vol. III, Capitolul VII. Ultimul membru al Turmei Mici fiind conceput până în toamna lui 1914, și ultimul membru al Turmei Mici fiind sigilat pe frunte la paște în 1916, arată, așa cum s-a indicat mai sus, că toate persoanele consacrate de la prima dintre aceste două date nu pot spera din punct de vedere scriptural să facă parte din Turma Mică, și nu trebuie să fie încurajați să spere astfel. Speranța lor este de a face parte din Vrednicii Tineri. A le stârni speranțe false acum le va da numai o mai mare dezamăgire în curând.

Mai departe, articolul în curs de examinare susține că: „Niciunul din rasa umană nu poate sta înaintea lui Dumnezeu fără un Mijlocitor sau Avocat”, și deci raționează că nu poate exista nicio ocazie de calificare pentru apartenență în Vrednicii Tineri înainte ca Noul Legământ să fie în funcțiune; deoarece ei nu se află nici sub Avocat nici sub Mijlocitor. Noi cităm fraza de mai sus ca un exemplu de afirmații șterse și semi-adevăruri care abundă în articol. Trebuie întreprinse următoarele corectări pentru a face ca fraza să spună adevărul: (1) Pentru ca Adam și Eva înainte de căderea lor precum și Isus să nu fie excluși de la poziția avută înaintea lui Dumnezeu, cuvântul „căzut”, sau echivalentul lui, trebuie introdus după cuvântul „uman”. Editorii ar admite acest lucru, ca o afirmație ulterioară din demonstrările lor. (2) Pentru ca poziția Vrednicilor Bătrâni în relație de legământ cu Dumnezeu ca îndreptățiți la tovărășie pe când erau în încercare de credință și ascultare, dar nu în încercare pentru viață, să nu fie excluși, fraza trebuie oarecum corectată după cum urmează: „Niciunul din rasa căzută nu poate sta în relație de legământ înaintea dreptății lui Dumnezeu în încercare pentru viață fără un Mijlocitor sau Avocat”. Astfel corectată fraza spune adevărul; însă astfel corectată fraza distruge argumentul editorilor Turnului întemeiat pe fraza lui adevărată pe jumătate, după cum dovedesc următoarele considerații: Dumnezeu a intrat ca atare în relație de legământ cu Vrednicii Bătrâni fără un Mijlocitor sau Avocat, nu real deși eliberați de dreptatea Sa de sentință în încercare pentru viață (pentru că nu aveau astfel de poziție și încercare înaintea Lui); dar fără a fi în încercare pentru viață, și în timp ce sufereau condamnarea adamică sub cerințele dreptății, ei au stat fără un Avocat sau Mijlocitor înaintea iubirii lui Dumnezeu în relație de legământ, o relație făcută posibilă în virtutea îndreptățirii lor de probă, pe care înțelepciunea lui Dumnezeu a planificat-o, și pe care iubirea Sa le-a dat-o (în vederea faptului că în Mileniu pentru ei va fi aplicată răscumpărarea și astfel va satisface dreptatea și îi va elibera din condamnarea adamică) înainte de a obține sau de a putea obține binecuvântările pe care dreptatea divină le-a oprit de a fi primite până când răscumpărarea va fi aplicată pentru ei (Evrei 11:39, 40). Prin urmare, sub aceleași condiții, Dumnezeu poate avea fără Avocat sau Mijlocitor aceleași relații de legământ cu Vrednicii Tineri. Așadar argumentul editorilor împotriva faptului că acum există Vrednicii Tineri din punctul de vedere al faptului că nu au Avocat sau Mijlocitor, cade la pământ. Acest argument nu este, precum susțin ei, „un alt punct de control în această chestiune, și o rezolvă dincolo de orice îndoială”. Mai degrabă este doar mai multă ceață! În plus, Vrednicii Tineri se află în mod provizoriu sub Avocat prin îndreptățirea lor de probă.

Ceața cu privire la legăminte risipită

Aceeași remarcă se aplică că numai negură este în argumentul editorilor că doctrina celor trei Legăminte, tipificate de cele trei soții ale lui Avraam, oprește existența unei clase de Vrednici Tineri înainte de inaugurarea Noului Legământ; din cauza că ei nu sunt copii ai Sarei sau Hagarei antitipice. Este adevărat că Vrednicii Tineri nu sunt copii ai Legământului Sara sau al Legământului Hagar; nici Mulțimea cea Mare nu sunt; nici Avraam, Isaac, Iacov etc. nu au fost, și ca atare nici vreunul dintre Vrednicii Bătrâni de mai înainte și de mai târziu, după cum se arată din faptul că unii dintre ei au murit înainte ca oricare dintre aceste Legăminte să producă sămânță. Pentru ca argumentul lor să fie solid, trebuie să se dovedească că niciun alt Legământ decât acestea două nu a funcționat până în prezent sau nu funcționează acum. Dar o astfel de dovadă pretinsă este falsă; pentru că Legământul, anumite aspecte pământești ale Legământului întărit prin Jurământ (Geneza 22:16-18), care funcționa între Dumnezeu și Avraam, Isaac, Iacov și Vrednicii Bătrâni care au urmat, și care funcționa în mod anticipat între Dumnezeu și Abel, Enoh, Noe etc. (Evrei 11:3-7, 39, 40), este Legământul care funcționează acum între Dumnezeu și Vrednicii Tineri; căci dacă el a putut funcționa în mod anticipat în cazul lui Abel, Enoh, Noe etc., el poate funcționa acum în cazul Vrednicilor Tineri, fiindcă întreaga tendință a Scripturilor, rațiunii și realității implică faptul că este așa. Dacă există încă îndoieli cu privire la acest subiect, Galateni 3:6-9 și Romani 4:16 trebuie să le alunge; căci ele învață că toți care au același fel de credință de care a avut Avraam, fiecare în propria lui clasă, împreună cu Avraam vor fi binecuvântați cu privilegiul de a binecuvânta toate familiile pământului! Această promisiune este Legământul! El acum funcționează față de Vrednicii Tineri; fiindcă ei „sunt de credința lui Avraam” adică „au încredere unde nu pot discerne” (2 Corinteni 4:13; 5:7) – și „sunt de aceea binecuvântați împreună cu credinciosul Avraam”. Este adevărat că aspectele pământești ale Legământului întărit prin Jurământ nu dau acum viață; că viața le va fi dată ambelor acestor clase prin Legământul Chetura; dar el le dă un anumit fel de poziție înaintea lui Dumnezeu, întocmai cum s-a definit anterior. Legământul care în timpul acestei vieți a funcționat față de Avraam, Isaac, Iacov și alți Vrednici Bătrâni nu a fost tipificat prin oricare dintre cele trei soții ale lui Avraam. Nici acelea dintre aspectele lui care acoperă pe Marea Mulțime și pe Israelul trupesc nu sunt (Romani 11:28, 29). Dar deoarece condiția foarte identică nu desființează Legămintele întărite prin Jurământ ale Mulțimii celei Mari și Israelului trupesc, acest Legământ ne fiind tipificat prin oricare dintre soțiile lui Avraam nu îl face neexistent; și acesta este Legământul care este similar cu cel care îi acoperă pe Vrednicii Tineri.

Prin urmare, raționamentul editorilor Turnului că, din moment ce Vrednicii Tineri nu se dezvoltă prin Sara sau Agar, și că întrucât Chetura încă nu funcționează nu există o astfel de clasă acum, presupune ipoteza că nu există alt Legământ decât aceste trei, care ipoteză este neadevărată. Așadar argumentul lor asupra acestui punct este construit pe nisipuri mișcătoare; și dacă ținem cont de faptul că Legămintele care funcționează între Dumnezeu și Vrednicii Bătrâni și cei Tineri nu le dau acum viață ci îi lasă sub condamnarea adamică din care vor fi eliberați prin răscumpărare, sigiliul Noului Legământ din partea lui Dumnezeu, viitoarea mamă a umanității lor, toată ceața figurativă ridicată de argumentul lor cu privire la cele trei Legăminte care respinge existența Vrednicilor Tineri se risipește înaintea răsăritului de soare al adevărului!

În cele din urmă însărcinarea Bisericii este atacată de articolul în curs de examinare ca o dovadă că nu există nicio autoritate pentru ca Biserica să predice doctrina despre Vrednicii Tineri. Și pentru a dovedi această pretenție se citează Isaia 60:1-3. Unele comentarii între paranteze pe care le face articolul cu privire la aceste versete contrazic felul cum le-a folosit Domnul nostru, de exemplu expresia, „să vestesc eliberare celor captivi și deschidere a închisorii celor încătușați”, se explică în sensul de a predica eliberare pentru Marea Mulțime acum captivă și încătușată în Babilon! Această răstălmăcire se dă pentru a dovedi că Biserica este însărcinată să predice Marii Mulțimi! Scumpul nostru Pastor a explicat că captivi înseamnă sclavi ai păcatului, și prizonieri înseamnă cei din celulele mormântului. Aceasta noi credem că este corect. Dar autoritatea mai mare decât scumpul nostru Pastor, chiar preaiubitul nostru Domn, a clarificat acest pasaj (Luca 4:16-21) până la și inclusiv prima propoziție din versetul doi, adică „să vestesc anul de îndurare al lui Iehova”, unde s-a oprit, din cauza că restul mesajului nu era „împlinit”, adică nu era atunci cuvenit, și nu trebuia să fie predicat până la sfârșitul Veacului Evanghelic. El ne spune că în ziua când vorbea tot ceea ce a citat El trebuia să se predice ca hrană sezonieră; și deoarece Marea Mulțime ca și clasă vine în existență la sfârșitul Veacului, acea parte a citatului pe care Turnul o aplică la ei în mod evident nu se aplică astfel. Era potrivit atunci să se predice eliberarea din păcat și moarte; dar nu eliberarea unei clase neexistente dintr-un Babilon neexistent! Dimpotrivă, expresia „să predic vești bune [evanghelia, Galateni 3:6-9] celor blânzi” se aplică de la timpul lui Isus și până la restabilire, după cum în zilele lui Isus era cuvenit să se predice Vrednicilor Bătrâni care trăiau atunci; prin urmare aceasta include, printre altele, persoanele care vor deveni Vrednici Tineri. Expresia, „să mângâi pe toți cei care jelesc”, credem că va include, printre alții, indivizii care sunt din Marea Mulțime când vin să jelească. Și cealaltă expresie, „să predic vești bune celor blânzi”, li se va aplica individual când vor deveni blânzi. Astfel termenii acestui pasaj sunt destul de cuprinzători pentru a justifica predicarea față de indivizii din ambele clase. Dar nu există nicio referire specifică la vreo oarecare clasă ca atare în aceste versete. De aceea ele nu dovedesc discordanța editorilor. Astfel, la fel, marea însărcinare din Matei 28:18-20 la care însă ei nu se referă, se afirmă într-o asemenea exprimare cuprinzătoare – „faceți discipoli”, lucru care se poate face cu consacrații neconcepuți, așa cum se vede din ceea ce s-a făcut timp de 3,5 ani înainte de cincizecime – că aceasta îi include pe membrii din Vrednicii Tineri și din Marea Mulțime ca indivizi dar nu ca clase; fiindcă aplicarea primordială a pasajului este de a face discipoli dintre neamuri pentru Turma Mică. De vreme ce Legământul întărit prin Jurământ (Romani 4:16; Galateni 3:6-9) este inima evangheliei, noi suntem însărcinați să îl predicăm pentru toți cei „care au credința lui Avraam”; (cei care umblă „prin credință nu prin vedere”); prin urmare pentru Vrednicii Tineri. Așadar argumentul Turnului cu privire la însărcinarea Bisericii este doar mai multă ceață care se risipește înaintea răsăritului de soare al adevărului.

Concluzia noastră, deci, este că nu există niciun argument în Scriptură, raționament sau fapt contradictoriu doctrinei existenței unei clase de Vrednici Tineri acum fiind calificată pentru asociere milenară împreună cu Vrednicii Bătrâni în răsplată și serviciu; mai degrabă că în Scriptură, raționament și fapte există multe lucruri care o învață. Prin urmare, din moment ce acei consacrați nu mai pot intra în Chemarea Înaltă, să predicăm celor blânzi ocazia de a face parte din Vrednicii Tineri, asigurându-i că „ei care sunt din credință sunt binecuvântați împreună cu credinciosul Avraam” cu privilegiul de a binecuvânta toate națiunile, întocmai precum învață Biblia (Romani 4:16; Galateni 3:6-9).

E4, cap. 5, pag. 336-358; PT, №141, 1930, 127-131