ȘAPTE CARACTERE PUTERNICE CARE AU SPUS „NU”

 „Cum atunci să pot eu face această mare răutate și să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” (Geneza 39:9)

Există multe exemple remarcabile de oameni nobili menționați în Biblie care în circumstanțe stresante și în fața ispitelor de a păcătui au avut suficientă putere de caracter pentru a spune „nu”. Vom lua în considerare șapte dintre aceste exemple nobile în acest articol.

1. IOV A SPUS „NU”

Povestea lui Iov este familiară studenților Bibliei. Iov 1 oferă o descriere a unor mari suferințe care au venit asupra lui pentru a fi încercat. Dar cu încredere absolută în Dumnezeul său, Iov a spus: „Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce acolo: DOMNUL a dat și DOMNUL a luat; binecuvântat fie numele DOMNULUI.” (v. 21). „În toate acestea Iov nu a păcătuit, nici nu l-a acuzat pe Dumnezeu prostește.” (v. 22).
În Iov 2:1-8 este menționat că Dumnezeu i-a permis lui Satan să îl lovească personal pe Iov „cu bube rele, din tălpi până în creștet” (v. 7). „Și soția lui i-a zis: «Încă ești tare în integritatea ta? Blestemă pe Dumnezeu și mori!»” (v. 9). „Dar el i-a zis: «Vorbești cum ar vorbi una din femeile fără minte. Ce? Am primit de la Dumnezeu binele și să nu primim răul?» În toate acestea, Iov n-a păcătuit cu buzele lui” (v. 10). Nu e de mirare că Iov este unul dintre Vrednicii Bătrâni ai lui Dumnezeu (Iacov 5:10, 11)! El a fost puternic în Domnul și în puterea tăriei Lui. El a putut sub cele mai nefavorabile împrejurări şi adverse asedii și pierderi să spună „nu” ispitelor din partea soției si a consilierilor lui.

2. IOSIF A SPUS „NU”

Iosif este un personaj puternic, împotriva căruia nu există nicio vină găsită în Biblie. Din gelozie, a fost vândut ca sclav de către frații săi. Citim în Gen. 39 că Potifar, un ofițer al lui Faraon, l-a cumpărat pe Iosif și în cele din urmă „l-a făcut supraveghetor peste casa lui și tot ce avea a pus în mâna lui … și nu știa ce avea, în afară de pâinea pe care o mânca. Iar Iosif era frumos la statură și plăcut la vedere.” (v. 4-6). Cât de demn de încredere trebuie să fi fost Iosif! Într-o zi a fost supus unei mari ispite. „Soția stăpânului său și-a aruncat ochii pe Iosif; și ea a spus: Culcă-te cu mine” (v. 7). Iată o oportunitate pe care mulți sclavi ar fi primit-o cu bucurie. Ea era soția căpeteniei gărzii lui Faraon, o femeie ce deținea o mare bogăție și influență, poate și de o frumusețe remarcabilă. Ar fi împărțit cu ea acest păcat? I-ar fi adus favoarea ei, bogăția și influența, şi poate chiar libertatea sa de sub robie şi o poziție înaltă și onorabilă în Egipt. Poate că aproape orice ar fi dorit vreodată ar fi putut fi al lui prin a spune „da”. „Dar el a refuzat și a spus soției stăpânului său: Iată, pe stăpânul meu nu îl interesează ce este cu mine în casă și a încredințat în mâna mea tot ce are; (v. 8) Nu este nimeni mai mare în această casă decât mine; nici nu mi-a oprit nimic decât pe tine, deoarece tu ești soția lui; cum atunci să pot eu face această mare răutate și să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” (v. 9) Zi de zi ea îl ademenea, dar „el nu i-a dat ascultare” (v. 10). Iosif a avut curajul de a spune „nu” cererilor ei chiar dacă el era robul ei și, ca rezultat, prin vicleșugul ei, a fost aruncat în închisoare. Dar Dumnezeu a fost cu el, și în timp l-a înălțat lângă Faraon pentru a fi conducător peste întregul Egipt, și a săvârșit o mare izbăvire prin intermediul lui. O, dacă am avea astăzi mai mulți oameni ca Iosif, care ar putea spune „nu” ispitelor de a face răul, și ar putea răspunde: „Cum atunci să pot eu face această mare răutate și să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?”

3. MOISE A SPUS „NU”

Moise este un alt personaj puternic care în fața unor mari obstacole a îndrăznit să spună „nu”. Ca fiu adoptiv al fiicei lui Faraon, ar fi putut să devină viitorul conducător al Egiptului, dar citim despre el în Evrei 11:24-27: „Prin credință, Moise, când a crescut mare, a refuzat să fie numit fiul fiicei lui Faraon; alegând mai degrabă să sufere necaz cu poporul lui Dumnezeu, decât să se bucure pentru o vreme de plăcerile păcatului; considerând ocara [tipică] lui Cristos ca bogății mai mari decât tezaurele aflate în Egipt, fiindcă se uita la răsplătire. Prin credință, a părăsit Egiptul, netemându-se de furia împăratului, fiindcă a îndurat, ca văzând pe cel care este invizibil.”

4. RUT A SPUS „NU”

Citim în Rut 1 că soțul lui Naomi și cei doi fii ai ei au murit în timp ce locuiau ca străini în ţara Moabului şi că ea a rămas cu cele două neveste moabite ale fiilor ei, Orpa și Rut. După aproximativ zece ani, când a hotărât să se întoarcă în țara lui Iuda, cele două nurori au însoțit-o, dar ea le-a îndemnat să se întoarcă fiecare la casa mamei sale și la propriul său popor, acolo unde ar putea găsi din nou soți potriviți, ceva ce ea nu le mai putea oferi. După mult plâns la gândul despărțirii de ea și din dragoste pentru ea, una dintre ele, Orpa, și-a sărutat soacra și s-a întors „la poporul ei, și la dumnezeii ei” (v. 14, 15). Dar Rut a spus „nu”. Ea a declarat: „Nu mă ruga să te părăsesc, sau să mă întorc și să nu te urmez, fiindcă oriunde mergi, voi merge și eu; și unde găzduiești tu, voi găzdui și eu; poporul tău va fi poporul meu, și Dumnezeul tău, Dumnezeul meu.” (v. 16). Mai târziu, Boaz, un om al lui Dumnezeu, a devenit soțul ei și ea a fost onorată prin faptul că a devenit strămoașa lui Isus, care a fost „făcut carne” – o ființă umană (Ioan 1:14; Filipeni 2:7, 8; Evrei 2:14). Dumnezeu a răsplătit și a onorat mult pe Rut pentru că ea a spus „nu” închinării la dumnezeii păgâni și rămânerii cu tatăl și cu mama ei în țara natală, în întregime punându-și încrederea în Iehova și preferând să locuiască printre poporul Lui.

5. DAVID A SPUS „NU”

David a fost un om cu o înaltă și variată capacitate naturală, o combinație a calităților rare ale unui om de stat de succes, războinic, muzician și poet. În mare parte, dispoziția sa era nobilă, generoasă, umilă, blândă, entuziastă și eroică. El a fost plin de reverență față de Dumnezeu și părea să aibă din tinerețe credință aproape implicită în promisiunile și providențele lui Dumnezeu. Când David era tânăr, în timpul când Dumnezeu se pregătea să-l ungă rege al lui Israel, s-a spus despre el: „Domnul și-a căutat un om după inima sa” (1 Samuel 13:14; Faptele 13:22); același lucru în multe privințe ar fi putut fi spus despre el mai târziu, în ciuda greșelilor sale mari, având în vedere căința lui profundă, adevărata pocăință și dorința sinceră de iertare din partea lui Dumnezeu. Menționarea vieții lui David de la vremea ungerii lui până la stabilirea sa în regat arată încrederea sa implicită în Dumnezeu — că Cel care l-a chemat şi l-a uns a putut, de asemenea, la timpul Său potrivit să-l aducă la tron și să-și întemeieze împărăția.
În 1 Samuel 26 avem relatarea abilității lui David de a spune „nu” unei sugestii foarte subtile de a face rău. Acest lucru s-a întâmplat în timpul celor șapte ani de experiență ca fugar de invidia și ura regelui Saul. Povestea arată cum David și însoțitorul său de încredere, Abișai, au intrat în tabăra lui Saul. Regele Saul și întreaga armată dormeau fără corturi, îmbrăcați cu hainele lor exterioare, așa cum era adesea obiceiul în Palestina. Regele nu zăcea într-un „șanț” ci într-un spațiu sau curte formată din căruțele armatei, iar, la capul lui, pentru a-l deosebi de restul armatei, era ridicată sulița lui lângă locul unde își odihnea capul, așa cum era obiceiul între căpetenii. Încredințați că David și puținii săi adepţi s-ar fi temut de rege şi de armata sa şi nici nu ar fi avut gândul să se apropie de ei, nu s-a făcut nicio pregătire pentru păzitori, astfel încât David și Abișai l-au găsit ușor pe rege și ar fi putut să-l omoare în somn și să scape fără a fi descoperiți, dacă ar fi ales sa facă asta. Nu că David era atât de mărginit încât să nu vadă avantajul care i-ar fi survenit, dacă ar fi omorât regele, ci pentru că avea respect față de Dumnezeu și era loial Lui. David a recunoscut pe deplin că Dumnezeu era Împăratul lui Israel, și că Dumnezeu l-a așezat pe Saul în poziția pe care o ocupa și l-a uns ca rege, și că era datoria poporului să-l onoreze pe rege ca reprezentant al lui Dumnezeu. (Regii dintre neamuri nu sunt stabiliți în mod divin.) El nu avea o conștiință atât de slabă care să-i permită să justifice uciderea lui Saul, susținând că Dumnezeu l-a uns pe el să fie succesorul lui Saul, și astfel viața lui Saul se afla acum în puterea sa providențială. Dimpotrivă, el a gândit corect că Dumnezeu era totuși Împărat și că El avea toată puterea necesară pentru a-l detrona pe Saul și a-l aduce pe el la tron în felul Său, și că Atotputernicul nu avea nevoie de ajutorul său prin omor pentru îndeplinirea planului Său. Pentru a face încercarea încă mai grea, Abișai a sugerat toate acestea și a propus să pună în aplicare planul, astfel încât toată problema ar fi fost rezolvată fără ca David să spună un cuvânt sau să ridice un deget. Pentru o minte mai slabă, aceasta ar fi fost o ispită foarte puternică — și-ar fi argumentat sie însuși că crima nu ar fi fost a lui — că prin simplul fapt de a tăcea și de a refuza să intervină, întregul lucru ar putea fi realizat de către altcineva. Dar David știa că Abişai nu ar acționa fără consimțământul său, fie el formal sau implicit. El înțelegea că responsabilitatea tot i-ar aparține, indiferent cine ar fi fost instrumentul în comiterea crimei. El a spus „nu”, „Să mă ferească DOMNUL să îmi întind mâna împotriva unsului DOMNULUI” (1 Samuel 26:11).
O anumită parte a ispitei care vine asupra poporului Domnului este bine ilustrată în această încercare a lui David, și anume, posibilitatea de a favoriza ca altcineva să facă o lucrare rea pe care noi înșine nu am dori să o facem. Cât de ușor ar fi fost pentru David să-i spună lui Abișai: „Procedează conform propriei tale judecăți, eu voi sta deoparte; dar îți voi spune în particular că cred că vei face o lucrare nobilă pentru națiunea noastră; și va fi chiar în interesul regelui, pentru că el este un dușman chiar și pentru el însuși și ar fi mai bine să moară. Să observăm ce cale diferită a urmat David și haideți să judecăm că oricare altă cale, ar fi fost neplăcută lui Dumnezeu şi ar fi însemnat eșecul lui David în încercare. La fel este și cu noi. Nu doar că noi înșine nu ar trebui să săvârșim nelegiuire, să nu vorbim de rău, să nu gândim rău, să nu facem rău prietenilor sau dușmanilor, ci ar trebui să simțim atât de profund această procedură încât dacă cineva propune să facă un rău în interesul nostru, să fim atât de în armonie cu Voinţa Divină şi cu legea iubirii frăţeşti încât să ne opunem faptei cu toată puterea.

6. DANIEL A SPUS „NU”

Trecând pe lângă exemplele remarcabile ale celor trei evrei tineri (Daniel 3), la fel cum am trecut pe lângă multe alte exemple remarcabile de persoane care au avut curajul să spună „nu”, notăm aici cazul lui Daniel, așa cum este consemnat în Daniel 6. Mezii și perșii cuceriseră regatul babilonian, iar Darius Medul domnea ca rege. El a organizat regatul sub 120 de prinți, cu trei președinți peste aceștia, dintre care Daniel a fost primul (vs. 1, 2). Din cauza spiritului deosebit și a credincioșiei lui Daniel, regele s-a gândit să-l pună peste tot regatul (v. 3). Ceilalți președinți și prinți au devenit foarte geloși pe el și au căutat ocazie împotriva lui, dar n-au putut găsi nici eroare nici greșeală în el (v. 4). Așa că au complotat distrugerea lui Daniel prin ademenirea regelui să semneze un edict pentru treizeci de zile, ce nu putea fi modificat, ca oricine ar face vreo cerere unui dumnezeu sau om, altuia decăt regelui, să fie aruncat în groapa cu lei (vs. 4-9). Ce ar face Daniel acum? Ar înceta el să se roage Dumnezeului său și ar face cererile lui numai lui Darius pentru treizeci de zile, sau ar continua să se roage Dumnezeului său de legământ și binefăcător, și ca rezultat să fie aruncat în groapa cu lei? Ar spune „da” cererii regelui, sau ar avea curajul să spună „nu”? Sub o asemenea presiune unii creștinii de astăzi ar putea să nu vadă niciun rău în a renunța la privilegiul de a se ruga lui Dumnezeu timp de o lună – de fapt, unii
neglijează viața lor de rugăciune și nu reușesc zilnic să comunice cu Tatăl lor Ceresc. Ei uită că Isus ne spune că oamenii „trebuie să se roage întotdeauna și să nu se descurajeze” (Luca 18:1; 21:36; compară cu Romani 12:12; Efeseni 6:18; 1 Tesaloniceni 5:17). Dar Daniel nu L-a uitat pe Dumnezeul său și nici nu a neglijat să vină la El în rugăciune. El ar fi preferat mai degrabă să înfrunte leii în groapă; așa că, cu curaj și cu credincioșie legământului său cu Dumnezeu, el a spus „nu” cererii regelui. Amintindu-și rugăciunea lui Solomon (1 Împărați 8:44-49; compară cu Psalmii 5:7; 28:2; 138:2), Daniel era obișnuit să se roage lui Dumnezeu în timp ce privea spre orașul îndepărtat Ierusalim, „ferestrele lui fiind deschise în camera lui spre Ierusalim” (v. 10). Așa că acum „a îngenuncheat pe genunchii săi de trei ori pe zi, și s-a rugat și a adus mulțumiri înaintea Dumnezeului său, cum a făcut mai înainte”. Atunci, dușmanii geloși ai lui Daniel, care îl spionau, l-au găsit „rugându-se și făcând cerere înaintea Dumnezeului său” (v. 11). Acești oameni trădători au raportat imediat problema lui Darius. Prin uneltirile lor, îl aveau acum pe rege într-o dilemă: fie trebuia să renunțe la edictul său (și s-au grăbit să-i amintească că corespunzător cu legea inalterabilă a mezilor și perșilor, „nicio hotărâre sau edict pe care împăratul îl întemeiază nu poate fi schimbat”—v. 15) sau trebuia să-l predea pe Daniel în groapa cu lei, care era mult contrar dorințelor lui. Ca rege nu putea face primul lucru, așa că și-a dat acordul pentru cel de-al doilea, spunând lui Daniel: „Dumnezeul tău pe care îl servești continuu, el te va elibera” (v. 16). Apoi, regele s-a întors la palatul său și a petrecut o noapte de nesomn, postind (v. 18). S-a ridicat foarte devreme în dimineața următoare și a mers în grabă spre groapa leilor, strigând cu o voce plângătoare: „Daniele, servitor al Dumnezeului cel viu, a fost Dumnezeul tău, pe care îl servești continuu, în stare să te scape de lei?” Daniel a răspuns că totul era bine și că Dumnezeu l-a izbăvit. „Atunci împăratul s-a bucurat peste măsură pentru el și le-a poruncit să îl scoată pe Daniel din groapă ” (v. 18-23). Atunci Darius le-a dat acuzatorilor lui Daniel aceeași soartă pe care o pregătiseră ei pentru Daniel; și el „a scris tuturor popoarelor, națiunilor și limbilor”, lăudând numele Dumnezeului lui Daniel: „căci el este Dumnezeul cel viu și neclintit pentru totdeauna și împărăția sa nu va fi distrusă și domnia lui va fi până la sfârșit” (v. 24-27). O, de am avea mai mulți bărbați ca Daniel, care înfruntând o groapă cu lei a putut totuși cu credincioşie şi curaj să spună „nu”! Ce exemplu minunat avem în el!

7. ISUS A SPUS „NU”

Pentru al șaptelea exemplu al nostru despre acei care în circumstanțe grele au fost suficient de puternici pentru a spune „nu”, să-l considerăm cel mai frumos personaj și cel mai mare exemplu pe care omenirea l-a cunoscut vreodată – Domnul nostru Isus. Ca ființă umană la treizeci de ani, de îndată ce a fost posibil pentru El să-și înceapă lucrarea sub Lege, El Și-a pus totul uman pe altarul jertfei, dedicându-i-o lui Dumnezeu și serviciului Său. Consacrarea lui Isus este reprezentată în aceste cuvinte (Psalmii 40:7, 8; Evrei 10:7): „Iată, eu vin, în sulul cărții este scris despre mine: Îmi place să fac voia ta, Dumnezeul meu; da, legea ta este înăuntrul inimii mele”. Această deplină consacrare în moarte a implicat toată puterea umană; și acolo, la Iordan, ca sigilare a angajamentului, Tatăl I-a dat Spiritul sfânt, și apoi sub influența lui iluminatoare (Evrei 10:32) El a putut discerne lucrurile spirituale. Cele trei ispite pe care le-a prezentat apoi Satan lui Isus ilustrează practic toate ispitele care i-au venit Lui în timpul celor trei ani și jumătate de sacrificiu de sine și, la fel, ele ilustrează toate încercările și ispitele care vin la urmașii Săi consacrați. El „în toate a fost ispitit [testat] asemenea nouă, totuși fără păcat” (Evrei 4:15). Noi – nu noi lumea, nu noi credincioși doar, ci noi, credincioșii consacrați – suntem de asemenea supuși asediilor Adversarului în direcțiile în care interesele Spiritului se ciocnesc cu interesele cărnii, oricât de bune și pure ar fi acestea din urmă. Imediat după botezul Său la Iordan, Isus a fost condus în pustie de Spiritul sfânt, care era propriul Său spirit, minte sau voință. El Și-a dat seama că are o misiune specială în lume, diferită de altele, și El dorea să fie departe de toți ceilalți și de orice lucru abătător, ca El să poată discuta numai cu Tatăl Său. După 40 de zile de rugăciune, post, cercetare și meditare asupra Legii și Profeților, „la urmă a flămânzit” (Matei 4:2). Atunci Satan a venit la El cu aceste ispite subtile.

PUTERI SPIRITUALE NU PENTRU UTILIZARE EGOISTĂ

Înfometat după postul Său lung, trupul Domnului nostru a strigat pentru hrană, iar ispititorul, prezentându-se ca având un interes bun pentru bunăstarea Lui, i-a sugerat că, după ce a primit Spiritul sfânt, El avea acum puterea de a face miracole și ar trebui s-o folosească pentru a transforma pietrele în hrană. Isus a folosit ulterior această putere pentru a hrăni mulţimile, dar ar fi fost păcat pentru
El s-o folosească pentru Sine — pentru a-și susține viața umană care El o consacrase deja la moarte. El ar fi putut folosi oricare alte mijloace obișnuite pentru a-și satisface nevoile fizice, dar Spiritul sfânt I-a fost dat pentru un alt scop – nu pentru mulțumirea cărnii Sale, chiar și în mod legitim. Isus a recunoscut imediat principiul implicat și în ciuda înfometării Sale mari, a avut curajul să spună „nu” ispitei lui Satan. El a refuzat prompt sugestia, declarând: „Este scris: Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu fiecare cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.” (Matei 4:4). Isus a recunoscut că Spiritul sfânt, puterea care a primit-o la ungerea Sa, nu a fost intenționată să fie folosită pentru mulțumire de sine, dar pentru a putea să-Și ducă la bun sfârșit consacrarea. Dacă ar fi folosit această putere sfântă într-o direcție opusă, pentru a-și vindeca, restabili sau întări trupul muritor, care tocmai îl dăduse morții în Serviciul lui Dumnezeu, El ar fi greșit –puterea lui Dumnezeu ar fi fost folosită într-o direcție opusă intenției Divine. El știa că ascultarea și loialitatea față de Dumnezeu îi vor aduce viața veșnică și că Dumnezeu va oferi orice Fiului său credincios. El deci s-a odihnit pe deplin în grija Tatălui Său. Poporul consacrat al Domnului este ispitit la fel, nu exact în aceeași formă, nici în același limbaj, dar totuși cu sugestii că noua relație cu Dumnezeu și puterea pe care aceasta o aduce, poate fi folosită într-o oarecare măsură, cel puţin pentru avantajul trupesc — în înălțare de sine, în acapararea puterii și poziției, poate fi făcută pentru a ne face să strălucim în fața altora ca foarte onorabili și deosebit de favorizați de Dumnezeu. Să aducem în discuție acum pe Tăbărașii Consacrați în Epifanie din prezent. Regulile lui Dumnezeu sunt pentru fiecare copil consacrat al lui Dumnezeu, de la care mulți dintre ei s-au depărtat, sau după cum spune Matei 13:12: „Fiindcă celui ce are i se va da și va avea din abundență; dar celui ce nu are (nu folosește corect), de la el se va lua și ce are” (NKJ). Dumnezeu le-a luat ceea ce aveau odată! Cei care au fost invitați să devină conducători, au acceptat acea invitație și apoi au abuzat de acest privilegiu. Aceasta devine un act voit manifestat de obicei în clericalism. Pastorul nostru face următoarea afirmație: „Oricine pierde doctrinele lui Cristos după ce le-a avut odată, cu siguranță a făcut mai mult decât să-și încurce capul, inima lui trebuie să fi fost separată de DOMNUL mai înainte; pentru că atâta timp cât rămânem în El, nu va fi posibil pentru niciuna dintre capcanele acestei „zile rele”, acest „ceas al ispitei”, să ne prindă; nimeni nu ne va smulge din mâna Tatălui; El este pe deplin capabil să aibă grijă de noi!” Această
afirmație este adevărată și precisă în reglementările cu cele patru clase „chiar alese” și este valabilă și pentru „a cincea” clasă de aleși de Tăbărași Consacrați în Epifanie, așa cum a învățat Pastorul Johnson: E-11, p. 336. Dumnezeu de asemenea l-a însărcinat pe Isus să facă o deosebire între oameni în ceea ce priveşte relaţiile lor cu Împărăţia. El a despărțit clasele una de alta prin învățături specifice, activități, adunări și cerneri, fiecărei după apartenență: Turma Mică deosebită de Marea Mulțime, Marea Mulțime deosebită de Vrednicii Tineri, Vrednicii Tineri deosebiți de cei îndreptățiți, cei îndreptățiți deosebiți de Tăbărași, iar Tăbărașii deosebiți de cei din afara Taberei. S-au dat instrucțiuni pentru fiecare clasă să se mențină în limitele stabilite pentru ea și să nu aspire la puteri care nu-i aparțin, în ceea ce privește Împărăția, să nu contamineze nimic legat de Împărăţie prin doctrine false sau practici greşite. Oricine ar corupe aspectele Împărăției ar muri din poziţia sa în clasa din care face parte. Puterea noastră spirituală nu ar trebui să fie folosită pentru a obține avantaje temporale la fel cum nici puterea lui Petru nu a trebuit să fie vândută pentru bani lui Simon vrăjitorul, care se lăuda ca „unul mare” (Faptele 8:9-24). Când Satan ne ispitește în orice fel să dobândim binecuvântări și conforturi pământești în detrimentul celor spirituale, ar trebui să urmăm exemplul lui Isus (1 Petru 2:21) și să punem pe primul loc pe Dumnezeu, cu Adevărul și Spiritul Adevărului care ne conduc spre viață veșnică. Adversarul i-a ispitit pe unii dintre frați apelând la ei în următoarea formă: Dacă urmezi prea aproape și cu mult zel Adevărul și Spiritul său, poți să-ți pierzi slujba lumească și necesitățile vieții, pentru că oamenii lumii cu care trebuie să ai de-a face nu apreciază astfel de lucruri. Te vor concedia din serviciul lor; nu vor mai face afaceri în magazinul tău; te vor elibera din funcția de pastor, medic, avocat sau se vor retrage din comunitatea ta, din societatea ta etc., și vei fi privat de toate lucrurile bune ale vieții prezente. Răspunsul potrivit este că Dumnezeu este capabil să aibă grijă de toți cei care Îl iubesc în mod suprem și care apreciază binecuvântările Lui spirituale prea mult pentru a le vinde pentru un castron de linte, așa cum a făcut Esau (Geneza 25:29-34; Evrei 12:16). Și suntem convinşi că oricine trăieşte în conformitate cu Cuvântul lui Dumnezeu, chiar dacă poate pierde unele dintre conforturile timpului prezent, va câștiga în cele din urmă o răsplată mult mai bună, viața veșnică cu o slavă nemaipomenită. Supunerea promptă și pozitivă față de Dumnezeu și Spiritul Său sfânt este singura cale sigură pe care o pot urma copiii Săi consacrați. Să folosim
întotdeauna puterea Lui suficientă pentru a spune „nu” lui Satan și sugestiilor sale atrăgătoare.

ISPITIREA LUI DUMNEZEU PRIN EFORTURI NEAUTORIZATE

Dezamăgit de primul său efort de a-l prinde în capcană pe Isus, Satan a întors rapid subiectul, nici măcar contestând judecăta lui Isus bazată pe Scriptură în această privință. A doua ispită pe care a prezentat-o este similară cu toate celelalte care i-au venit Domnului nostru şi care vin la urmașii Lui consacrați, și anume, nu o ispita la răutate grosolană — să omoare, să fure etc. — ci o ispită de a-L sluji pe Dumnezeu într-un alt fel decât cel planificat de El – utilizarea greșită a puterii divine date Lui, prin străduința de a o folosi pentru a obține rezultate bune într-un mod incorect. Nu este necesar să presupunem că Isus s-a dus la Ierusalim și până la vârful Templului în persoană pentru a suferi această ispită. Dimpotrivă, El a fost tot timpul în pustie și a mers la Orașul Sfânt doar mental, condus acolo de sugestia prietenoasă a lui Satan, că ar putea aduce atenția rapidă a tuturor asupra Sa și a misiunii Sale glorioase prin săvârșirea unui miracol surprinzător — să sară de pe vârful Templului în prăpastia dedesubt și să se ridice apoi nevătămat. Ar putea apoi să explice mulțimii misiunea Sa divină și să-i impresioneze pentru a crede. Văzând că Isus a respins prima lui ispită citând Scriptura, Satan a încercat acum să susțină a doua ispită cu un text din Scriptură, care, la prima vedere, ar putea părea a fi aplicat corect de către el. Pasajul sună ca și cum ar fi fost special destinat să sugereze Domnului nostru să îndeplinească chiar fapta sugerată: „ El va porunci îngerilor săi referitor la tine; și te vor purta pe mâini, ca nu cumva să îți lovești piciorul de vreo piatră” (Psalmul 91:11, 12; Matei 4:6). Domnul nostru din nou a răspuns cu un categoric „Nu.” A discernut prompt falsitatea argumentului și interpretarea greșită a Scripturii și a răspuns corect: „Din nou este scris: Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău.” Asemănătoare sunt ispitele pe care Satan le prezintă tuturor urmașilor consacrați ai lui Isus. El ar dori să ne vadă mergând prin vedere, nu prin credință. Ar dori să
ne facă să-L ispitim continuu pe Dumnezeu, să-L punem la încercare, să cerem o demonstrație vizuală a protecției sau favorii Sale – cum ar fi protecția împotriva mușcăturilor de șerpi veninoși în timp ce îi manevrăm intenționat etc., sau un dar de a vorbi în diferite limbi sau o vindecare fizică miraculoasă (vezi broșurile noastre gratuite „Limbi” și „Vindecarea prin credință”) etc. — în loc să acceptăm mărturia Cuvântului Său și să ne bazăm pe ea cu o credință implicită. Satan ispitește pe poporul consacrat al lui Dumnezeu să facă spectacol mare în fața lumii și a bisericii nominale, să le atragă atenția prin orice mijloace, să folosească puterile și binecuvântările spirituale date de Dumnezeu pentru a realiza o lucrare mare și impresionantă, care să atragă omul natural și să obțină succes rapid și mare, și nu doar să atragă atenția prin propovăduirea crucii lui Cristos. Satan ar dori să folosim metode neautorizate în loc să facem o lucrare liniștită și mai puțin vizibilă, căutând urechi de auzit și prezentând lucrurile spirituale celor cu minte spirituală. Acest lucru poate fi făcut prin mărturisirea Adevărului (Ioan 18:37), atât prin cuvântul rostit cât și prin pagina tipărită. Va aduce persecuție, mai ales din partea sectanților și a liderilor religioşi ai credinţelor populare, aceeaşi clasă care L-a persecutat pe Isus (Ioan 15:18-21; 2 Tim. 3:12). Dacă nu vă conformați acestei lumi (Romani 12:2), majoritatea vă vor evita, vă vor considera ciudați și vă vor persecuta.

AR TREBUI SĂ CĂUTĂM REZULTATE PRIN COMPROMIS?

Putem presupune că a treia ispită a lui Satan a fost prezentată, de asemenea, într-un mod prietenos și plin de simpatie, indicând dorința de a coopera în marea lucrare a lui Isus. L-a dus pe un munte înalt – nu în mod literal, ci mental. De fapt, nu există un munte înalt literal în apropierea Ierusalimului, nici în altă parte în lume, de pe care să poată fi văzute toate împărățiile lumii și gloria lor. Satan L-a dus pe Domnul nostru mental pe un munte simbolic foarte înalt (împărăție). El i-a prezentat lui Isus imensitatea propriei sale puteri (a lui Satan) în întreaga lume, controlul său asupra tuturor națiunilor lumii, și acest lucru a fost ulterior recunoscut de Domnul nostru când S-a referit la Satan ca la „prințul [conducătorul] acestei lumi” ( Ioan 14:30). Prezentarea panoramică a puterii și influenței lui Satan în întreaga lume a fost concepută pentru a impresiona mintea lui Isus cu gândul că prietenia și ajutorul lui Satan ar fi foarte valoroase – aproape de o importanță vitală pentru succesul
misiunii Sale – și, prin urmare, că a fost foarte norocos, că în acest moment Satan l-a abordat într-o dispoziție atât de prietenoasă și că, aparent, a salutat atât de sincer eforturile lui Isus și era gata să colaboreze la acestea. Satan i-a propus lui Isus o împărăție care cuprindea toate națiunile pământului iar Isus ar fi putut avea control asupra tuturor acestora și ar fi putut aduce reformele binecuvântate concepute de Dumnezeu. A fost pusă o singură condiție, și anume ca el, fiind o ființă spirituală, să fie recunoscut ca având locul principal de influență în legătură cu omenirea. Adversarul părea să vadă oportunitatea pe care o considera favorabilă pentru a-și îndeplini planurile inițiale, pentru că nu putem presupune că intenția lui inițială era să câștige controlul asupra unei rase muribunde și depravate, ci mai degrabă să fie domnul sau conducătorul unui popor foarte iluminat și binecuvântat. Prin urmare, era dispus să vadă realizată toată lucrarea plină de har pe care o plănuise Dumnezeu și era gata să se reformeze și să devină conducătorul reformei, numai cu condiția ca el să fie recunoscut conducătorul suprem pe pământ. În felul acesta el dorea ca Isus să i se închine sau să-l venereze – să-i recunoască influența și cooperarea în lucrare. Putem presupune, că Satan se aștepta ca Isus să îngenuncheze în fața lui și să-l venereze ca Dumnezeu nu doar pentru o clipă. Aici, Domnul nostru din nou a răspuns cu un categoric „nu”. El a văzut că în inima lui Satan nu exista nicio reformă reală, că el era încă ambițios, egoist, ca la începutul căderii sale. Isus și-a dat seama că discutarea chestiunii cu cineva care și-a adeverit sentimentele sale reale ar fi neloialitate față de Tatăl; de aceea El a spus: „Pleacă de aici Satan, fiindcă este scris: Să te închini Domnului Dumnezeului tău și numai lui să îi servești”. Isus în totală loialitate față de Tatăl Său nu a făcut niciun compromis cu Adversarul. El nu ar fi putut participa la vreun program care este contrar Voinței Divine, oricât de atrăgătoare ar fi unele dintre trăsăturile acestuia, cum ar fi promisiunea de cucerire rapidă a lumii și instaurarea rapidă a unei domnii de dreptate și binecuvântare pentru întreaga omenire și evitarea suferințelor Sale personale chiar până la moarte, moarte umilitoare pe cruce. Asemenea ispite vor veni cu siguranță la fiecare urmaș al Domnului nostru, de la același Adversar, sub diverse forme. Dumnezeu le permite pentru a ne încerca caracterele, întocmai cum a fost încercat Isus. Satan, prin diverse voci, spune continuu urmașilor lui Isus: „Iată o modalitate mai reușită de a-ți îndeplini
obiectivul decât cea pe care o urmărești, o cale mai reușită decât calea lui Dumnezeu. Fii puțin mai flexibil; fă compromisuri cu spiritul lumesc; nu te ține prea strâns de Cuvântul lui Dumnezeu și de exemplul lui Isus și al apostolilor; trebuie să fii mai asemănător lumii, pentru a o influența — amestecă-te puțin cu conduita lor nesfântă și neevlavioasă, inclusiv cu permisivitatea lor; nu fi virtuos, căci se vor amuza de tine; mergi împreună cu mulțimea și crește-ți influența asupra ei, pentru ca harul să abunde.” Am putea fi tentați să conspirăm cu instituții imorale pentru că acestea au putere și pentru că a ne opune lor ne-ar atrage opoziția și ar necesita să înfruntăm dispreț și rușine și, posibil, chiar să aducă moartea asupra noastră. Multe instituții politice, sociale și religioase din Babilon oferă ispite, spunând: Slujiți-ne și vă vom ajuta. Dar în fiecare caz în spatele ispitei se află Adversarul. Cei care nu au învățat să iubească dreptatea și să urască nelegiuirea — toți cei care nu au ajuns la punctul de supunere totală a voinței lor față de voința lui Dumnezeu — sunt în pericol de a cădea sub o asemenea ispită. Însă cei ale căror inimi sunt în deplină unitate cu Dumnezeu și loiali până în măduva oaselor, așa cum a fost Domnul nostru, vor spune „nu” Adversarului și vor disprețui oferta lui de ajutor în astfel de condiții sau în orice condiții. Sperăm că cele șapte caractere puternice menționate mai sus care au spus „nu” ispitelor lui Satan să ne fie de ajutor prin exemplele lor!

PT № 92, 22:2