CINA DE AMINTIRE 2021

  Se apropie timpul Paștelui. Interesul creștinilor se concentrează în mod special asupra înjunghierii mielului care a precedat sărbătoarea de Paște; și serbarea lor, așadar, începe în mod corespunzător în seara zilei de 25 martie. Cu toate acestea, regretăm foarte mult că, deși milioane de creștini și evrei vor celebra acest mare eveniment al istoriei cu unele ceremonii formale și într-o manieră indiferentă, doar puțini din oricare religie vor discerne semnificația reală a celebrării. Dacă mințile lor ar putea fi trezite de-a binelea la semnificația sa adevărată, ar începe o trezire religioasă de care lumea nu a cunoscut niciodată până acum. Dar, vai! după cum declară Apostolul, dumnezeul acestei lumi a orbit mințile multora; și chiar pe unii ai căror ochi ai înțelegerii sunt parțial deschiși, el îi descrie ca fiind orbi și incapabili să vadă departe, sau împiedicați și neputincioși să vadă lucrurile adânci ale lui Dumnezeu cu privire la aceste ceremonii, care au fost celebrate în lume timp de mai bine de 3500 de ani.

Trebuie să se admită, chiar și de către susținătorii criticii înalte și de către agnostici în general, că un eveniment atât de vizibil marcat, ținut pe o scară atât de largă pe parcursul unei perioade atât de îndelungate, trebuie de fapt să aibă o temelie. Tocmai o asemenea întâmplare trebuie să fi avut loc în Egipt; întâii născuți ai Egiptului trebuie să fi pierit în cea de-a zecea plagă, iar întâii născuți ai lui Israel – toți cei care au respectat regula de a rămâne sub sânge – trebuie să fi fost scutiți de ea, altfel această celebrare larg răspândită ar fi inexplicabilă.

Nu este nevoie să vă aducem aminte de amănuntele legate de instituirea Paștelui – că egiptenii i-au ținut pe israeliți în robie, iar atunci când în providența Domnului a sosit timpul ca ei să fie eliberați, stăpânii lor au căutat în mod egoist să le mențină robia și au refuzat să-i lase să plece în țara Canaan. Pe parcursul anului Dumnezeu a trimis nouă plăgi diferite una după alta peste poporul țării Egiptului, și i-a eliberat de ele una după alta atunci când împăratul lor a implorat milă și a făcut promisiuni pe care mai apoi le-a încălcat. În cele din urmă, servitorul Domnului, Moise, a anunțat un mare dezastru culminant – că întâii născuți din fiecare familie a Egiptului vor muri într-o singură noapte, și că în casa celui mai umil țăran precum și în casa împăratului avea să fie doliu în urma căruia ei vor fi în final bucuroși să cedeze și să-i lase pe israeliți să plece – da, să-i zorească să plece, și în grabă, ca nu cumva Domnul să aducă în cele din urmă moartea peste tot poporul dacă împăratul lor va continua să-și împietrească inima și să se împotrivească poruncii lui Dumnezeu.

Primele trei plăgi au fost comune pentru toți în Egipt, inclusiv pentru regiunea în care locuiau israeliții. Următoarele șase plăgi nu au afectat regiunea pe care au ocupat-o israeliții, iar despre ultima plagă, a zecea, s-a declarat că va fi comună pentru toată țara Egiptului, precum și pentru regiunea israeliților, cu excepția cazului în care israeliții vor arăta credință și ascultare prin jertfirea unui miel, al cărui sânge trebuia stropit pe ușorii și pragul de sus al ușilor lor și a cărui carne trebuia friptă și mâncată în aceeași noapte cu ierburi amare și pâine nedospită. Cei care mâncau stăteau în picioare cu toiagul în mână și încinși, gata de plecare – cu speranță deplină că Domnul va lovi cu moarte pe întâii născuți ai egiptenilor și îi va face să vrea să-i lase pe israeliți să plece, și cu credința că, dacă nu ar fi fost aplicat sângele pe pragul de sus și pe ușorii intrării în casele lor, ei ar fi avut parte de această calamitate împreună cu egiptenii (Exodul 12:22, 23).

Celebrarea Paștelui poruncită

Israeliților li s-a poruncit să celebreze Paștele ca prima trăsătură a Legii iudaice și ca una dintre cele mai mari comemorări ale lor ca națiune. De fapt, aflăm că într-o oarecare măsură, Paștele este celebrat de către evrei în toate părțile lumii – chiar și de către cei care susțin că sunt agnostici și necredincioși. Ei încă au o măsură de respect pentru el ca pentru un obicei vechi. Dar nu este oare ciudat faptul că, cu mințile strălucite pe care mulți dintre ei le posedă, prietenii noștri evrei nu s-au gândit niciodată să cerceteze semnificația mai adâncă a acestei celebrări? De ce a fost înjunghiat și mâncat mielul? De ce a fost stropit sângele lui pe ușori și pe pragul de sus? Pentru că așa a poruncit Dumnezeu, desigur; dar ce pricină, motiv, obiectiv sau lecție era în spatele poruncii divine? Cu adevărat, un Dumnezeu rezonabil dă porunci rezonabile, și la timpul cuvenit va binevoi ca poporul Său credincios să înțeleagă semnificația fiecărei cerințe. De ce evreii sunt indiferenți față de acest subiect? De ce prejudecata le stăpânește mintea? Ei singuri trebuie să răspundă și, răspunzând, să obțină lumină și bucurie din cunoștință.

Cu toate că creștinismul are răspunsul la această întrebare, regretăm că majoritatea creștinilor, din cauza neglijenței, nu ar putea da un motiv și un temei pentru nicio speranță în privința aceasta. Dacă evreul își poate da seama că ziua sa de sabat este un tip sau o preumbrire a unei epoci viitoare de odihnă, binecuvântare și eliberare de trudă, întristare și moarte, de ce nu poate el vedea că în mod asemănător, toate trăsăturile instituției Legii Mozaice au fost intenționate de Domnul să fie preumbriri ale diferitelor binecuvântări care vor fi acordate la timpul cuvenit? De ce nu pot toți discerne că mielul de Paște a tipificat, a reprezentat, Mielul lui Dumnezeu? Că moartea mielului a reprezentat moartea lui Isus, cel drept pentru cei nedrepți din neamul omenesc? Și că aplicarea sângelui său simbolizează, reprezintă, aplicarea meritului morții lui Isus pentru toată casa credinței?

Isus – „Mielul lui Dumnezeu”

Ferice de cei ai căror ochi văd că Isus a fost într-adevăr „Mielul lui Dumnezeu care înlătură păcatul lumii”, că anularea păcatului lumii se face prin plătirea pentru pedeapsa omului dreptății divine, că, întrucât întreaga lume a pierdut favoarea divină și a intrat sub sentința divină a morții cu întristarea și durerea care o însoțesc, a fost necesar ca, înainte de a putea fi înlăturată această sentință sau blestem, să se facă o satisfacție a dreptății, și că, drept urmare, după cum declară apostolul, Cristos a murit pentru păcatele noastre – cel drept pentru cei nedrepți, ca El să ne aducă înapoi la Dumnezeu. Astfel El a deschis o cale nouă și vie – o cale nouă spre viață veșnică.

Cei familiari cu Biblia au observat că în Biblie, Biserica lui Cristos este numită Biserica întâilor născuți, și de asemenea, un fel de prime roade pentru Dumnezeu dintre creaturile Sale (Evrei 12:23; Iacov 1:18). Aceasta înseamnă că vor fi și alții care se vor naște mai târziu, care în cele din urmă vor face parte din familia lui Dumnezeu; aceasta înseamnă că vor fi roade pe urmă. Creștinii par să fi trecut cu vederea aceste Scripturi în ceea ce privește aplicarea lor; și în general au ajuns să creadă că numai cei care sunt dintre primele roade vor fi mântuiți vreodată și că nu vor exista roade pe urmă. Dar să ne uităm la acest tip al Paștelui. Să observăm că intenția lui Dumnezeu a fost să salveze pe toți israeliții, și că ei, ca națiune, au reprezentat pe toți din omenire care vor veni vreodată în armonie cu Dumnezeu și le va fi dată viața veșnică. Mai mult, trebuie să observăm că au existat doi Paști: unul mare, când întreaga națiune prin putere divină a fost izbăvită în mod miraculos de egipteni de către Domnul care i-a condus de cealaltă parte a canalului Mării Roșii pe un banc de nisip special pregătit pentru ei prin prevalarea vânturilor și mareelor. Această imagine sau tip arată eliberarea finală din puterea păcatului și a lui Satan a fiecărei creaturi care în cele din urmă va veni în acord cu Domnul și va dori să-L venereze – niciun israelit nu a fost lăsat în urmă.

Întâii născuți

Dar Paștele de la Marea Roșie nu este cel pe care îl discutăm în mod special cu această ocazie, nu este cel de care suntem preocupați acum. Nu, evenimentul asupra căruia ne concentrăm interesul acum a fost trecerea peste întâii născuți ai lui Israel și cruțarea lor specială. Numai întâii născuți au fost atunci puși în pericol, deși eliberarea finală a tuturor evreilor depindea de salvarea întâilor născuți. Dacă aplicăm acest lucru în armonie cu toate Scripturile, vedem că Turma Mică și Marea Mulțime, care împreună constituie „biserica întâilor născuți” (Evrei 12:23), au fost cruțate, s-a trecut peste ele, în timpul Veacului Evanghelic, cu condiția de a rămâne sub sânge. Vedem că restul omenirii care ar putea dori să se înroleze și să-l urmeze pe marele Moise antitipic atunci când El va scoate afară în cele din urmă poporul din robia păcatului și a morții nu este acum pus în pericol – doar întâii născuți au fost, așa cum arată Biblia (Evrei 10:26-29).

Biserica întâilor născuți

Întâii născuți antitipici – „biserica întâilor născuți” – au fost aceia din omenire care în timpul Veacului Evanghelic și înainte de tot neamul omenesc, au avut ochii înțelegerii lor deschiși pentru a-și da seama de robia și nevoia lor de eliberare și că Dumnezeu vrea să împlinească față de ei făgăduințele Sale bune în care le-a fost făgăduită posibilitatea de a obține natura spirituală. Mai mult decât atât, aceștia au răspuns la harul lui Dumnezeu, s-au consacrat pe ei înșiși Lui și serviciului Său și, în schimb, au fost concepuți din nou, de data aceasta de către Spiritul sfânt.

În ceea ce îi privește pe acești întâi născuți era o chestiune de viață și de moarte dacă rămâneau sau nu în casa credinței acoperiți de sângele stropirii. Pentru aceștia a merge în opoziție față de jertfa lui Cristos ar însemna o nesocotire a îndurării divine. Ar însemna că ei au disprețuit bunătatea Tatălui și că, după ce s-au bucurat de partea lor în mila lui Dumnezeu cum este reprezentată în sângele Mielului, ei nu au apreciat-o. Despre aceștia Scripturile declară: „Nu mai rămâne sacrificiu pentru păcate[le lor]”. Ei trebuie să fie considerați ca adversari ai lui Dumnezeu, a căror soartă a fost simbolizată în nimicirea întâilor născuți ai Egiptului.

Nu vrem să spunem că întâii născuți ai Egiptului care au murit în noaptea aceea și oricare dintre întâii născuți ai israeliților care au plecat din casele lor contrar poruncii și care au murit în consecință, au mers în moartea a doua. Chiar dimpotrivă; noi înțelegem că toate aceste lucruri au fost tipuri, figuri, ilustrații, preumbriri ale lucrurilor de pe un plan mai înalt, și că realitățile au aparținut claselor spirituale în timpul Veacului Evanghelic de la Cincizecime și de la ungerea dinainte a apostolilor.

Apostolul Pavel vorbind la începutul Chemării Veacului Evanghelic și adresându-se Noilor Creaturi concepute de Spirit incluzându-se pe sine, a declarat: Dacă noi păcătuim cu voia după ce am primit cunoașterea adevărului, după ce am fost îndreptățiți, am gustat Cuvântul bun al lui Dumnezeu și puterile lumii care are să vină, după ce am fost făcuți părtași ai Spiritului sfânt și astfel membri ai Bisericii Întâilor născuți – dacă vom cădea, va fi imposibil să fim reînnoiți spre pocăință. Dumnezeu nu va mai avea nimic pentru noi; faptul că noi am nesocotit îndurarea Lui va însemna că vom muri în moartea a doua. Din punctul acesta de vedere, Biserica Întâilor născuți, prin conceperea de Spirit sfânt, a avut cunoștința și privilegiile cele mai mari, și ei s-au bucurat de fiecare aspect al luminii care lumina atunci. Prin urmare, ei au avut o responsabilitate mai mare decât lumea; căci ei au fost singurii, până acum, în pericol de moartea a doua (Evrei 6:4-8; 10:26-31). Aceasta este lecția tipului și ea se aplică doar creștinilor consacrați.

În curând noaptea va fi trecut, dimineața glorioasă a eliberării va fi venit; și Cristosul, Moise cel antitipic, va conduce, va elibera, tot Israelul – tot poporul lui Dumnezeu, pe toți cei care, atunci când vor cunoaște voia lui Dumnezeu, vor fi bucuroși să-L venereze, să-L onoreze și să-L asculte. Ziua aceea a eliberării va fi Veacul Milenar, la încheierea căruia, tot răul și toți răufăcătorii, simbolizați de oștirile Egiptului, vor fi înlăturați cu totul în moartea a doua.

Mielul nostru de Paște

Apostolul Pavel și Ioan Botezătorul identifică în mod clar și hotărât pe mielul de Paște cu Domnul nostru Isus, spunând: „Cristos, Paștele nostru, a fost sacrificat pentru noi, de aceea să ținem sărbătoarea”. „Iată Mielul lui Dumnezeu” (1 Corinteni 5:7, 8; Ioan 1:29, 36). Biserica a fost apoi informată că avea nevoie de sângele stropirii, nu pe casele lor, ca în tip, ci pe inimile lor (Evrei 12:24; 1 Petru 1:2). Ei trebuiau de asemenea să mănânce pâinea nedospită a Adevărului (fără eroare și păcat) pentru a fi tari și pregătiți pentru eliberare în dimineața dispensației noi. Sfinții vor fi mâncat Mielul, își vor fi însușit pe Cristos, meritul Său, valoarea care a fost în El, pentru Biserică. Astfel ei s-au îmbrăcat cu Cristos, nu doar prin credință – ci în măsura capacității lor ei au îmbrăcat tot mai mult caracterul Său, și în felul acesta și-au transformat caracterele zi de zi după chipul Său glorios.

Așadar, aceste Creaturi Noi și-au însușit beneficiile vieții Sale sacrificate așa cum evreii s-au hrănit cu mielul literal. În locul ierburilor amare care le făceau poftă de mâncare, acești membri ai Turmei Mici au avut binecuvântarea experiențelor și încercărilor amare pe care Domnul le-a prevăzut pentru Sfinți și care i-au ajutat să-și înțarce iubirea de lucruri pământești și să le mărească apetitul de a se hrăni cu Mielul și pâinea nedospită a Adevărului. Ei trebuiau să-și amintească faptul că, atât timp cât se aflau aici în trup, nu aveau o cetate statornică, dar erau pe drum ca peregrini, străini și călători, cu toiagul în mână și încinși pentru călătorie către Canaanul ceresc și către toate lucrurile glorioase pe care Dumnezeu le are pentru cei credincioși din Biserica Întâilor născuți în asociere cu Răscumpărătorul lor.

Domnul nostru Isus de asemenea S-a identificat pe deplin cu mielul de Paște. În aceeași noapte în care a fost trădat, și chiar înainte de răstignirea Sa, El i-a adunat pe discipolii Săi în camera de sus, spunând: „Cu multă dorință am dorit să mănânc acest paște cu voi înainte de a suferi eu” (Luca 22:15). Ca evrei, era necesar ca ei să celebreze Cina de Paște în noaptea aceea – salvarea întâilor născuți tipici de prințul tipic al acestei lumi; dar de îndată ce cerințele tipului au fost îndeplinite, Domnul nostru a instituit o Comemorare nouă pe temelia veche, spunând: „Faceți aceasta (celebrați Paștele, anual), ori de câte ori îl beți (după instituirea nouă), în amintirea mea” (1 Corinteni 11:24, 25). Vecinii voștri evrei, ai căror ochi ai înțelegerii nu au fost deschiși, nu vor aprecia problema în adevăratul ei sens antitipic; dar voi, care Mă recunoașteți ca pe Mielul lui Dumnezeu, care în scopul lui Dumnezeu a fost înjunghiat de la întemeierea lumii, voi care recunoașteți că sunt pe cale să-Mi dau viața ca prețul de răscumpărare al lumii – veți ține acest Paște cu semnificație deosebită și sacră, diferit de toți ceilalți. De acum înainte nu veți celebra tipul, ci veți comemora antitipul; pentru că Eu sunt pe cale de a muri ca Mielul lui Dumnezeu, pentru a face rost astfel de sângele stropirii pentru Biserica Întâilor născuți și de hrană adevărată pentru toată casa credinței.

Faptul că urmașii Domnului nostru nu mai trebuie să se adune, așa cum se adunau evreii mai înainte, pentru a mânca cina din mielul literal în comemorarea eliberării din Egipt, El l-a arătat prin aceea că a ales simboluri noi: „pâinea nedospită” și „rodul viței”, care să-L reprezinte pe El în calitate de Miel. De atunci înainte, conform poruncii Sale, urmașii Săi au celebrat moartea Sa ca Mielul lor de Paște în fiecare an până după ce apostolii au adormit în moarte, și o mare cădere de la Adevăr și dreptate a făcut confuză credința celor care nu erau creștini adevărați, producând epoca cunoscută drept Veacurile Întunecate.

Chiar și în timpul Veacurilor Întunecate a dăinuit învățătura conform căreia Cristos a fost Mielul antitipic de Paște, chiar dacă moartea Sa nu a mai fost celebrată la Cina de Paște pe care a instituit-o Isus. Ea a fost înlăturată de cea mai cumplită blasfemie care a înșelat și a încurcat atâtea milioane de oameni din Creștinătate, Liturghia, introdusă de romano-catolicism. Din cauza ei papalitatea este numită în Scripturi „urâciunea pustiirii”; ea a avut o influență dezastruoasă asupra credinței și practicii poporului Domnului. Chiar dacă protestanții în general au respins Liturghia ca fiind cu totul contrară învățăturilor lui Cristos și ale Apostolilor, cu toate acestea practicile protestanților sunt încă influențate în mare parte de acea eroare cumplită de care ei au scăpat doar parțial, după cum arată învățăturile și practicile lor.

Liturghia nu este Cina Domnului

Mulți protestanți vor întreba cu inocență: „Nu este Liturghia doar Cina Domnului, Euharistia, sub un alt nume?” Nu, nu este! Este complet diferită. La Cina Domnului este celebrată moartea lui Cristos realizată la Calvar. Liturghia reprezintă un sacrificiu nou pentru păcate de fiecare dată când este săvârșită. Învățătura predominantă este aceea că, atunci când preotul binecuvântează azima, ea devine trupul real al lui Cristos tocmai cu scopul de a fi sacrificat din nou.

Romano-catolicii susțin că cred în meritul sacrificiului lui Cristos de la Calvar, că acoperă păcatul originar și păcatele generale care sunt în trecut până la botez. Dar ei susțin, de asemenea, că păcatele, neajunsurile, petele zilnice de după botez ale fiecărui individ trebuie să fie curățite prin sacrificii noi ale lui Cristos din când în când. Prin urmare, din punctul lor de vedere, precum este reprezentat în Liturghie, Cristos este sacrificat din nou în fiecare zi în toată lumea. Liturghia este o urâciune în ochii lui Dumnezeu, deoarece ea nesocotește și anulează afirmațiile Scripturii că Cristos nu mai moare, că printr-un singur sacrificiu El a asigurat pentru totdeauna răscumpărarea tuturor celor care vin la Tatăl prin El (Romani 6:9; Evrei 10:14; Ioan 14:6).

Se va vedea cu ușurință că sacrificiile repetate reprezentate în Liturghie ar avea efectul general de nulificare și micșorare a valorii marelui sacrificiu de la Calvar reprezentat în Paște și în Cina sa de Amintire. Cum s-ar putea aștepta de la cei care au venit să caute în mod special ca Liturghia să le șteargă păcatele să privească înapoi la Paștele antitipic cu interes profund și cu apreciere la fel de mare? Astfel, deși celebrarea din Vinerea Mare a continuat, celebrarea Cinei de Amintire de dinaintea ei a încetat cu mult timp în urmă.

Comemorarea trebuie ținută anual

Respingând dogma Liturghiei ca fiind cu totul nescripturală, protestanții au abandonat-o și s-au întors la celebrarea Cinei Domnului. Între timp însă, obișnuiți cu repetarea deasă a Liturghiei, ei au considerat că este doar o chestiune de comoditate cât de des să fie celebrată Cina Domnului. Prin urmare, găsim că unii o celebrează la fiecare patru luni, unii la fiecare trei luni, unii în fiecare lună, iar unii în fiecare duminică.

Această lipsă generală de exactitate și nereușită de a ajunge la o bază comună de conformitate este din cauza a două lucruri: (1) deoarece creștinii au trecut în general cu vederea faptul că moartea Domnului nostru a fost ca a Mielului de Paște antitipic și că celebrarea ei este Cina anuală de Paște antitipică; (2) deoarece ei au înțeles greșit că cuvintele Domnului nostru: „Ori de câte ori faceți aceasta” înseamnă: Faceți aceasta ori de câte ori doriți; în timp ce cuvintele Sale de fapt au semnificația: Ori de câte ori voi, discipolii Mei (care toți erau evrei și obișnuiți să țină anual Paștele), țineți această Cină tipică de Paște, să țineți Cina antitipică de Paște în amintirea Mea – nu în amintirea mielului literal și a eliberării tipice din Egiptul tipic și din robia acestuia prin trecerea peste întâii născuți tipici.

Cei care celebrează Cina Domnului săptămânal consideră că au un precedent Scriptural pentru aceasta, deoarece citim în Biblie că Biserica timpurie se întâlnea împreună în prima zi a săptămânii și cu ocazia aceasta avea „frângerea pâinii”. Este însă o mare greșeală a confunda această frângere a pâinii cu Cina de Amintire, fiindcă frângerea pâinii nu era decât o masă obișnuită. Nu există absolut nimic în relatare care să indice contrariul; rodul viței nu este menționat în legătură cu aceasta, și nu se spune niciodată că reprezintă trupul frânt al Domnului nostru. Celebrarea învierii Domnului nostru în prima zi a săptămânii era un obicei social plăcut în Biserica timpurie, și acest obicei social obișnuit a ajutat pentru a-i uni mai strâns în legăturile frăției și părtășiei. În multe locuri poporul Domnului încă urmează acest obicei.

Cine se poate împărtăși

Așa cum Moise și Aaron au dat o poruncă Israelului Trupesc care să indice cine ar putea și cine nu ar putea să mănânce din mielul de Paște anual (Exodul 12:43-49), tot așa Isus și Turma Mică au dat ca învățătură cine ar putea și cine nu ar putea să se împărtășească din Cina Domnului anuală. Regula generală pentru cei care nu pot să participe este dată în vers. 43, unde cele două cuvinte traduse ca străin (ben nechar) sunt diferite de cel tradus ca străin (ger) în vers. 48 și 49. Versiunea Engleză Revizuită a tradus ben nechar ca venetic și Versiunea Americană Revizuită a tradus ben nechar ca locuitor temporar, oricare traducere dând gândul corect. Niciun locuitor temporar nu se poate împărtăși din mielul anual. Versetul 47 dă regula pentru cei care pot participa – „toată adunarea lui Israel”. Versetul 45 oferă detalii cu privire la cine nu ar trebui să mănânce din mielul anual – locuitorul [străin] din altă țară [cuvântul de aici arată un locuitor (străin) din altă țară, nu un ben nechar, și nici un ger] și servitorul angajat. Și vers. 44, 48 și 49 dau detalii cu privire la cine ar putea să se împărtășească din mielul anual – servitorul cumpărat circumcis, străinul care nu este venetic și israelitul născut natural.

Versetul 48 oferă o descriere negativă despre cine erau locuitorii străini din altă țară și servitorii angajați, adică veneticii – cei necircumciși. Întrucât circumcizia tipifică consacrarea (Romani 2:29; Coloseni 2:11-13), cei circumciși îi reprezintă pe toți cei consacrați, care, în vers. 44, 48, 49, sunt arătați în trei clase. În mod corespunzător, noi înțelegem că servitorul cumpărat circumcis reprezintă pe membrii curățiți ai Marii Mulțimi, curățirea lor sugerând reconsacrarea [circumcizia] lor (aceasta este aplicarea pentru Epifanie din Numeri 8:5-22), că [ger] străinul circumcis  reprezintă pe cei consacrați care nu sunt concepuți de Spirit, și că cei născuți în țară (israeliții naturali) reprezintă pe Turma Mică.

Expresia tradusă în vers. 44 „servitorul care este cumpărat cu bani”, se aplică în acest sens la Marea Mulțime în antitip, care, prin meritul de răscumpărare al lui Cristos, sunt curățiți de petele de pe hainele lor (Iuda 23; Apocalipsa 7:14; Numeri 8:12, 21 [Leviții în Epifanie]). Așa cum s-a arătat mai sus, erau două clase de venetici: locuitorii străini din altă țară și servitorii angajați. Aceștia sunt din nou descriși ca fiind necircumciși (vers. 48). Se vede cu ușurință cine sunt cei care alcătuiesc cele două clase neconsacrate care locuiesc în Israelul antitipic – aderenții îndreptățiți [servitorul angajat] și aderenții neîndreptățiți printre creștinii declarați [locuitorul (străin) din altă țară]; cu alte cuvinte, cele două clase care sunt reprezentate pe Harta Veacurilor în cele două părți ale piramidei imperfecte care se află (1) pe planul N, planul îndreptățirii, și (2) sub planul îndreptățirii, indicate de litera p și respectiv de litera q.

Astfel avem date regulile generale. Dar există anumite reguli implicate de gândul că cei din Marea Mulțime, după curățirea lor, sunt reprezentați de servitorul cumpărat cu bani. În timp ce se află în starea lor necurățită – nepocăită – ei nu trebuie să țină Cina anuală a Domnului; și din acest motiv, frații luminați de Epifanie în stare curățită nu trebuie să comemoreze cu ei și nici să nu-i invite să celebreze cu ei. Acest lucru implică, de asemenea, că cei excluși de la părtășie pentru purtare rea nu trebuie să comemoreze până nu vor fi îndreptat lucrurile, și nici cei care i-au exclus de la părtășie să nu le permită să se împărtășească cu ei la Comemorare până când nu s-au împăcat cu ecclesia. În cele din urmă aceasta înseamnă că cei din clasa morții a doua și toți ceilalți care resping Răscumpărarea și jertfele pentru păcat nu trebuie să fie amintiți de cei credincioși și nici nu trebuie să comemoreze cu ei.

Familiei israelite, sau celor două familii mici care acționau ca una singură (vers. 4), cerându-i-se în acea noapte (vers. 46) să mănânce mielul într-o singură casă, tipifică faptul că Israelul antitipic nu este decât o singură familie a lui Dumnezeu (fiecare casă în tip reprezentând întreaga familie a lui Dumnezeu) și ca atare trebuie să se împărtășească din Cristos, Mielul nostru. Interdicția de a nu scoate nimic din casă (vers. 46) tipifică faptul că nu trebuie să îndeplinim niciun serviciu împotriva clasei stropite cu sânge – familiei lui Dumnezeu – ca cei care neagă răscumpărarea și sunt cu totul apostați, care, prin aceasta, servesc împotriva familiei lui Dumnezeu. Scoaterea cărnii mielului afară din casă tipifică gândul de a accepta și a servi o altă vedere a Răscumpărării decât cea a Adevărului. A zdrobi vreun os al mielului tipic ar însemna a face violență; și aceasta tipifică răstignirea din nou a Fiului lui Dumnezeu (Evrei 6:4-8).

În instrucțiunea că tot Israelul trebuie să țină Cina anuală de Paște, vers. 47 sugerează gândul că tot Israelul antitipic – Turma Mică, Marea Mulțime curățită și cei consacrați care nu sunt concepuți de Spirit – Vrednicii Tineri și Tăbărașii Consacrați în Epifanie trebuie să se împărtășească cu toții la Comemorarea anuală. Așa cum fiecare străin circumcis avea aceleași privilegii de a-și însuși mielul tipic ca și israeliții nativi (vers. 49), tot așa și cei consacrați care nu sunt concepuți de Spirit au aceleași privilegii de a-și însuși Mielul nostru ca și Turma Mică: ei de asemenea își însușesc iertarea, dreptatea lui Cristos și părtășia cu Dumnezeu, îndreptățirea lor; totuși, ei mai degrabă sunt îndreptățiți de probă decât la viață, deoarece nu sunt Creaturi Noi. Modul în care Dumnezeu și Cristos acționează în astfel de îndreptățire, provizoriu sau vitalizat, nu este arătat aici.

„Până vine El”

Dar s-ar putea întreba de ce încă ne împărtășim la Comemorare dacă suntem acum în timpul Prezenței a Doua a Domnului nostru, iar în 1 Corinteni 11:26 ni se spune să arătăm moartea Domnului „până vine El”. Răspundem: cuvântul „vine” este frecvent folosit pentru a indica etapele Venirii a Doua a Domnului nostru după sosirea Sa în Venirea Sa a Doua. Matei 25:31 ne spune că El va veni cu îngerii (mesagerii) Săi sfinți – Turma Mică. Iuda 14 ne spune că El va veni cu zecile de mii de sfinți ai Lui. În ambele cazuri putem vedea că cuvântul „veni” ajunge într-un timp ulterior sosirii Sale; căci sfinții nu erau cu El la sosirea Lui.

În Matei 16:27 expresia „va veni” se întinde de-a lungul timpului întregii mii de ani; prin urmare, după cum se spune în text că lucrarea milenară este activitatea Sa când vine El și nu după ce vine El, spunem că Venirea Sa a Doua acoperă perioada milenară. Aceasta este adevărat și despre cuvântul „venind” din Matei 16:28, după cum se poate vedea din faptul că afirmația își găsește împlinirea în viziunea Împărăției (Matei 17:1-9; 2 Petru 1:16, 17). În mod similar, noi înțelegem că forța cuvântului „vine” în 1 Corinteni 11:26 acoperă o perioadă de timp după cea de-a doua sosire a lui Isus. Ea acoperă toată perioada Parousia și cea mai mare parte, dacă nu toată, a perioadei Epifania sau Apocalipsa. Atâta timp cât urmașii consacrați ai Domnului sunt în lume, va fi potrivit ca ei să comemoreze moartea Sa la Cina Domnului. Motivele care justifică celebrarea Cinei Domnului de către urmașii Săi consacrați înainte de sosirea Sa în Venirea Sa a Doua justifică, de asemenea, celebrarea ei de către urmașii Săi consacrați de acum. Așadar, acest text ne recomandă – nu ne interzice – să celebrăm acum Comemorarea. Și este probabil că Comemorarea, ca o reprezentare a morții lui Cristos și a credinței în ea, să continue să fie celebrată pe tot parcursul Veacului Milenar (vezi PT 1961, pag. 31, 32).

Să ne examinăm pe noi înșine

Este vital pentru noi să ne ținem inima curată. Facem bine să ne examinăm personal pe noi înșine pe măsură ce ne apropiem de ora celebrării Comemorării. Să ne amintim îndemnul apostolului Pavel: „Dar omul să se cerceteze pe sine însuși și astfel să mănânce din pâine și să bea din pahar”. „Nu știți că puțină dospeală dospește tot aluatul? De aceea curățați dospeala veche, ca să fiți un aluat nou, așa nedospiți cum sunteți. Căci de fapt Cristos, paștele nostru, a fost sacrificat pentru noi. De aceea să ținem sărbătoarea nu cu dospeală veche, nici cu dospeala răutății și stricăciunii, ci cu azimele sincerității și ale adevărului” (1 Corinteni 11:28; 5:6-8; comp. cu 2 Corinteni 13:5). Răutatea înseamnă voința rea, ura – o stare greșită a inimii. Acestea trebuie puse deoparte; și fiecare discipol, examinându-se pe sine, trebuie să se asigure că are mâinile curate și inima curată. „Să ne curățim de fiecare întinare a cărnii și a duhului, desăvârșind sfințenia în teama [reverența] de Dumnezeu” (2 Corinteni 7:1).

Dacă în oricare din poporul Domnului există un spirit de acaparare a puterii, de înălțare de sine sau de clericalism (nicolaitism), sau dacă există vreo animozitate personală între frați, acesta este timpul cel mai potrivit de a curăți astfel de dospeală. Spiritul acesta este adesea trezit de unii care doresc să fie onorați mai mult decât alții, după cum a fost de ex. la vremea Primei Veniri a lui Isus: „Și a fost de asemenea o ceartă între ei, care dintre ei să fie socotit cel mai mare?Dar el le-a spus: Împărații neamurilor domnesc peste ele; și cei ce exercită autoritate asupra lor sunt chemați binefăcători.Dar voi să nu fiți așa; ci cel ce este mai mare printre voi, să fie ca cel mai tânăr; și conducătorul ca cel ce servește” (Luca 22:24-27).

Dacă găsim că am fost nedreptățiți, sau că, de exemplu, nu am fost favorizați în ecclesie atât de mult cum ar fi trebuit să fim după judecata noastră; dacă simțim că ar fi trebuit să fim onorați mai mult, să ne amintim de pericolul insistării asupra a ceea ce credem noi că sunt drepturile noastre, și de asemenea să ne amintim de marele privilegiu al supunerii cu umilință la voința Domnului. Nicio încercare nu ar putea veni fără permisiunea Lui, iar cei care ne-au rănit cel mai mult au venit probabil să încerce credința și iubirea celor implicați. „Prin dragoste serviți unii altora” (Galateni 5:13). Ferice de noi dacă suntem în stare să vedem prin experiențele noastre grele că toate aceste lucruri sunt dovezi că Domnul încă se ocupă de noi. Fie ca noi să apreciem privilegiul de a birui în ele și de a ne manifesta iubirea altruistă pentru frați și, prin urmare, pentru Domnul și cauza Lui, slujind cu umilință și cu iubire oriunde ne pune Domnul.

Plăcerea noastră principală trebuie totdeauna să fie să facem voia lui Dumnezeu. Orice altceva trebuie să fie mai prejos. Să ne amintim că mielul de paște era mâncat cu ierburi amare, și că acestea sporeau pofta de mâncare și creau o dorință mai mare pentru mai multă carne, pentru a înlătura gustul acela amar. Aceasta ilustrează în mod potrivit faptul că experiențele și încercările amare care ne vin, dacă suntem instruiți cum se cuvine prin acestea, ne fac să fugim la Învățătorul pentru a ne putea împărtăși mai mult din meritul și bunătatea Sa iubitoare. Noi, cei care încă lucrăm la mântuirea noastră, să ne hrănim cu promisiunile noastre prețioase date de Dumnezeu și cu perspectivele perfecțiunii în Împărăție, care ne vor face să uităm de încercările amare și să ne bucurăm nespus de mult, mulțumind că ni se permite să avem așa încercări care să ne facă bucuriile mai dulci.

Cineva ar putea să întrebe: „Să nu particip la această Comemorare din cauza unor dificultăți pe care le-am avut cu un frate?” Răspunsul nostru ar fi: dacă este posibil, încearcă să faci împăcare vorbind despre diferențe în spiritul iubirii. Împacă-te, dacă este posibil; dar dacă nu poți, examinează-ți inima și asigură-te că nu există în ea amărăciune. Dacă ai fost nedreptățit, atunci vezi să ierți sincer, întocmai cum ne iartă Domnul; iar apoi mergi și ține serbarea. Toți cei care au făcut o consacrare deplină Domnului trebuie să se împărtășească, după cum s-a explicat mai sus. Dacă unii au făcut o consacrare și nu au simbolizat-o prin scufundarea în apă, aceștia ar trebui să o facă cu prima lor ocazie rezonabilă. Dar simplul fapt că cineva nu a fost scufundat de când s-a consacrat nu trebuie să-l împiedice să se împărtășească la Comemorare.

Să avem cu toții în vedere faptul că „sfârșitul tuturor lucrurilor este aproape; fiți așadar cumpătați și vegheați în rugăciune” (1 Petru 4:7). Cât de voioase ar trebui să fie inimile noastre că am ajuns la sfârșitul acestei nopți întunecoase și că în curând lumina Domnului va umple tot pământul! Și să dăm atenție următorului îndemn al sf. Petru (vers. 8): „Mai presus de toate aveți dragoste creștină ferventă între voi înșivă, pentru că dragostea creștină va acoperi mulțimea păcatelor”. Având această iubire, vom acoperi defectele unii altora; iar speranța binecuvântată a Împărăției pusă înaintea noastră, dacă este cu adevărat nutrită și cum se cuvine, ne va face capabili să atingem această iubire și să o menținem în toate condițiile. Fie ca Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toți din belșug și abundent la această Comemorare, și fie ca binecuvântările primite să ne atragă mai aproape de Dumnezeu și de Cristos și unul de altul în legăturile iubirii creștine!

PT 2006, 2-9

Dacă ați găsit o greșeală, vă rugăm să inserați fragmentul și să apăsați Ctrl+Enter.