TRUPUL ȘI SÂNGELE LUI ISUS

„Atunci Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun: Dacă nu mâncați carnea Fiului omului și nu beți sângele lui, nu aveți viață în voi. Cine carnea mea o mănâncă și bea sângele meu are viață eternă, și eu îl voi învia în ziua de apoi.” (Ioan 6:53, 54). Când Isus a rostit pentru prima dată aceste cuvinte, „iudeii se certau între ei, spunând: Cum poate acest om să ne dea carnea lui să o mâncăm? De aceea, mulți dintre discipolii Lui, după ce au auzit aceasta, au zis: Greu este cuvântul acesta; cine îl poate asculta?” (vers. 52, 60). „De atunci mulți dintre discipolii lui au mers înapoi și nu mai umblau cu el.” (vers. 66). Neînțelegeri asemănătoare cu privire la acest subiect au continuat de-a lungul Veacului Evanghelic, chiar până în zilele noastre. Prin urmare, este potrivit să cercetăm adevăratul înțeles al cuvintelor Domnului nostru. Vom face acest lucru mai întâi luând în considerare ceea ce Isus nu a intenționat să spună.

NU SUNT CINA DOMNULUI

Isus nu se referea aici la respectarea Cinei Domnului sau la „serviciile de împărtășanie”, așa cum sunt organizate de obicei în diferite biserici. Unii afirmă că acest fragment din Scriptură are legătură cu rânduiala Sacramentului Cinei Domnului; totuși, să ne amintim că Domnul a rostit aceste cuvinte cu mai bine de un an înainte de a institui Cina Domnului în camera de sus, în seara răstignirii Sale. Prin urmare, nu a existat nicio practică a Cinei Domnului în momentul în care Isus a exprimat aceste cuvinte.

NU SUNT CANIBALISMUL

Domnul nu promova acea practică păgână întunecată, crudă și degradantă a canibalismului, care se referă la a mânca la propriu carne omenească și a bea la propriu sânge omenesc, deși unii dintre ascultătorii Săi, interpretând literal cuvintele Sale, s-ar fi putut împiedica de un astfel de gând și, prin urmare, au considerat cuvintele lui Isus „o vorbire grea”. Cât de mult trebuie să se fi cutremurat ei la acest gând! Căci chiar și cu privire la animale, Dumnezeu a poruncit în Geneza 9:4: „Dar carnea cu viața din ea, ceea ce este sângele din ea, să nu mâncați”. Mai mult, El a poruncit în Leviticul 17:10: „Și orice bărbat din casa lui Israel, sau dintre străinii care locuiesc temporar printre voi, care mănâncă orice fel de sânge; chiar eu îmi voi întoarce fața împotriva acelui suflet care mănâncă sânge și îl voi stârpi din mijlocul poporului său” (vers. 11-14). Nu este de mirare că cei care au interpretat afirmația lui Isus ca însemnând în mod literal să mănânce trupul Său și să bea sângele Său și care nu au fost dispuși să cerceteze mai profund, s-au îndepărtat dezgustați, probabil mulți dintre ei crezând că ascultă de Dumnezeu prin faptul că nu mai aveau nimic de-a face cu Isus și cu ceea ce li se părea a fi învățături atât de nelegiuite și lipsite de rațiune. Dar cu siguranță Domnul nostru nu învăța canibalismul!

NU SUNT LITURGHIA

Isus nu învăța a mânca la propriu trupul Său și a bea la propriu sângele Său în felul în care unii susțin că o fac în cadrul Jertfei Liturghiei, marea rătăcire profanatoare care a făcut din papalitate „urâciunea care pustiește” (Matei 24:15; Daniel 11:31; 12:11 — pentru explicații suplimentare, vă rugăm să consultați „Vie Împărăția Ta”, capitolele II-IV). Liturghia este o ceremonie în care un preot stă în fața unui altar, ia în mână o azimă mică și o înalță spre cer, rostind în latină: „Hoc est corpus meum” — „Acesta este trupul meu”. Se susține că, printr-o prerogativă specială și o putere tainică de la Dumnezeu, atunci când preotul rostește aceste cuvinte în latină, acea azimă se preface pe loc în trupul real al Domnului Isus, deși pare a fi tot o azimă. După săvârșirea acestui presupus miracol al transsubstanțierii, preotul ia azima și o frânge (se susține că Isus este astfel jertfit din nou) și pune bucăți din ea pe limbile celor care îngenunchează în fața altarului, în timp ce repetă: „Fie ca acest trup al Domnului nostru Cristos să vă păstreze sufletul pentru viața veșnică. Amin”.

Se susține că cei care mănâncă din azimă, mănâncă la propriu din trupul real al lui Isus. Vinul pe care îl folosesc este tratat în mod asemănător și se presupune că este transsubstanțiat în însuși sângele lui Isus, deși încă pare a fi vin. Pentru ei, a bea din el înseamnă a bea la propriu sângele real al lui Isus. Astfel, participanții sunt amăgiți să creadă că mănâncă la propriu trupul real și beau la propriu sângele real al Fiului Omului și, prin urmare, au viață în ei!

Învățătura transsubstanțierii a devenit în cele din urmă o dogmă în Biserica Romei. În Canonul I al Conciliului de la Trent citim: „Dacă cineva va nega că trupul și sângele, împreună cu sufletul și dumnezeirea Domnului nostru Isus Cristos și, prin urmare, Cristos întreg, sunt cu adevărat, real și substanțial conținute în Sacramentul Preasfintei Euharistii, și va spune că El este în acesta doar ca un simbol, o imagine sau ca o reprezentare, acea persoană să fie blestemată”.

Următoarele, preluate din Catehismul romano-catolic al lui Deharbe, pag. 263, 265, 288, vorbesc de la sine: „Jertfa Liturghiei a fost instituită de Isus Cristos, când, la Ultima Cină, S-a oferit pe Sine sub înfățișarea pâinii și a vinului Tatălui Său ceresc și le-a poruncit apostolilor Săi să celebreze de acum înainte această jertfă a Sa.

„Liturghia este jertfa continuă a Noului Legământ, în care Cristos, Domnul nostru, se oferă, prin mâinile preotului, în chip nesângeros, sub înfățișarea pâinii și a vinului, Tatălui său ceresc, așa cum s-a oferit odată pe cruce în chip sângeros. Jertfa Liturghiei este în esență aceeași Jertfă ca și cea a crucii; singura deosebire este în modul de oferire, deoarece în ambele este același Mare Preot care oferă și aceeași Jertfă care este oferită – și anume, Isus Cristos, Domnul nostru; și deoarece în Jertfa Liturghiei este comemorată și continuată jertfa pe care Cristos a făcut-o Tatălui pe cruce, pentru noi … Prin ea dobândim din mila divină: (1) Harurile căinței și pocăinței pentru iertarea păcatelor; și (2) Ridicarea pedepsei vremelnice meritată pentru păcate. … Pedeapsa vremelnică meritată pentru păcatele noastre este acea pedeapsă pe care trebuie să o suferim aici pe pământ sau în Purgatoriu”. Vedem limpede că papalitatea a pus o jertfă falsă sau prefăcută și o consumare propriu-zisă a acesteia, în locul singurei jertfe veșnice, desăvârșite și irepetabile a „Mielului lui Dumnezeu, care înlătură păcatul lumii” (Ioan 1:29), o dată pentru totdeauna (Evrei 10:10), și a consumării acesteia de către noi prin credință. Din punctul de vedere al Liturghiei, așa cum este practicată de romano-catolici, greco-catolici și catolicii anglicani din înalta biserică (episcopalieni), Cristos este jertfit din nou și mâncat la propriu pretutindeni în lume în fiecare zi.

În Biblie se arată că Liturghia este o urâciune în ochii lui Dumnezeu, deoarece nesocotește, anulează, așa cum se afirmă în Biblie, faptul că „Cristos … nu mai … moare”, „Fiindcă printr-o singură ofrandă el a desăvârșit pentru totdeauna pe cei sfințiți” (Romani 6:9, 10; Evrei 10:14). Liturghia implică insuficiența marii jertfe de răscumpărare a lui Cristos prin afirmația că Liturghia trebuie să-L jertfească din nou pe Cristos și contrazice faptul că El poate, de asemenea, „să îi salveze până la capăt pe cei ce vin la Dumnezeu prin el, văzând că el trăiește întotdeauna pentru a mijloci pentru ei.” (Evrei 7:25).

NU SUNT CONSUMAREA LA PROPRIU

În concluzie, conform textului nostru, Isus nu învăța consumarea la propriu a trupului Său și băutul la propriu al sângelui Său în niciun sens. Afirmația Sa nu trebuie înțeleasă ca referindu-se la mâncatul și băutul literal! O mare parte din limbajul Său era figurativ și simbolic. El a folosit multe comparații, metafore și alte figuri de stil pentru a ilustra adevărurile pe care dorea să le transmită, la fel cum expresii figurative apar în întreaga Biblie, inclusiv multe care au legătură cu diverse acțiuni. Astfel, suntem îndemnați să „umblăm în lumină” (Efeseni 5:8; Ioan 12:35), să „alergăm cu răbdare cursa care este pusă înaintea noastră” (Evrei 12:1), să „luptăm lupta cea bună a credinței” (1 Timotei 6:12; 1 Corinteni 9:26), să sădim și să udăm (1 Corinteni 3:6), să zidim (1 Corinteni 3:12) etc. Cu siguranță, Domnul nostru nu a avut în vedere mersul, alergarea, lupta etc., LITERALE în aceste cazuri, ci a folosit aceste cuvinte în mod FIGURATIV. În mod asemănător, atunci când Isus a vorbit în textul nostru despre a mânca trupul Său și a bea sângele Său, El nu a avut în vedere a mânca trupul Său în mod LITERAL sau a bea sângele Său în mod LITERAL. Atunci ce a intenționat El să spună?

ÎNSUȘIREA PRIN CREDINȚĂ A MERITULUI RĂSCUMPĂRĂRII

Consumarea trupului Fiului Omului și consumarea sângelui Său de către oricine semnifică faptul că el crede, acceptă și își însușește, prin credință, meritul și valoarea care se află în umanitatea desăvârșită jertfită a lui Isus, dreptul la viață și drepturile de viață incluse, pe care El le-a predat la moarte în favoarea lui Adam și a neamului său, oferindu-le „pentru viața lumii” (Ioan 6:51). Tatăl Adam, creat după chipul lui Dumnezeu pe plan uman, a avut un trup și o viață desăvârșite și dreptul său la viața omenească, cu drepturile sale de viață incluse – care consta dintr-o casă desăvârșită (raiul), aer, hrană, adăpost, condiții meteo favorabile, sănătate, prosperitate, comuniune cu Dumnezeu și cu semenii săi, stăpânire asupra pământului, a viețuitoarelor și a legilor sale și privilegiul de a da naștere unui neam desăvârșit. Păstrarea de către Adam a acestor binecuvântări era condiționată de ascultare. În această relație dintre Dumnezeu și Adam era implicat un legământ (Osea 6:7; vezi traducerea marginală și Revised Version); și atât timp cât Adam și-a respectat partea sa din acest legământ, Dumnezeu i-a menținut toate drepturile și privilegiile care i-au fost date ca dar la creare. Prin neascultare, Adam și-a pierdut existența și toate drepturile, atât pentru el, cât și pentru neamul său, prin puterea sa de procreare (Romani 5:12-14). Prin urmare, el nu a putut să dea naștere unui neam de ființe desăvârșite, în armonie cu Dumnezeu și privilegiate să aibă viața veșnică; urmașii săi au fost ca și el – muritori, nepotriviți pentru viața veșnică. În planul lui Dumnezeu, era necesară o jertfă de răscumpărare – cineva cu un trup și o viață umană desăvârșite și cu un drept la viața umană, cu drepturile sale de viață incluse, trebuia să ia locul lui Adam și să sufere moartea ca preț de răscumpărare pentru el, pentru a-l elibera și pentru a îndreptăți neamul omenesc de sentința inițială de moarte.

Nu putea fi găsit niciun om care să fie desăvârșit și care să poată oferi Dreptății divine o răscumpărare pentru fratele său (Psalmul 49:7) – pentru că toți erau păcătoși, fiind lipsiți de slava, desăvârșirea, pe care Dumnezeu o consideră esențială pentru viața veșnică (Romani 3:23). Pentru a îndeplini aceste cerințe, Dumnezeu a făcut o înțelegere cu Fiul Său prin care acesta din urmă a murit de bunăvoie, cu plăcere, pentru bucuria pusă înaintea Lui (Evrei 12:2), „cel drept pentru cei nedrepți, ca să ne aducă la Dumnezeu, fiind omorât în carne” – ca ființă omenească desăvârșită, o răscumpărare (prețul corespunzător) pentru Adam și neamul care se afla în puterea sa de a procrea atunci când a păcătuit (1 Petru 3:18; Matei 20:28; 1 Timotei 2:6; Evrei 2:9). Așadar, trupul lui Isus, natura Sa umană, a fost cea care a fost dată pentru Adam și neamul său, deci pentru viața lumii, pentru ca neamul omenesc să poată fi recuperat de sub sentința morții. Atunci când Domnul nostru ne-a invitat să mâncăm trupul Său și să bem sângele Său, El a prezentat chestiunea într-o formă figurată care este minunat de simplă și semnificativă atunci când o înțelegem. Mâncatul figurat al trupului Său și băutul sângelui Său trebuie să fie o chestiune individuală din partea tuturor celor care vor beneficia de jertfa Sa. A mânca și a bea reprezintă însușirea prin credință. Atunci când cineva ajunge să înțeleagă faptul răscumpărării care este în Isus și crede cu adevărat în aceasta și se apropie de Dumnezeu în rugăciune și prin credință acceptă iertarea păcatelor sale și împăcarea cu Dumnezeu, el mănâncă în mod figurat trupul Fiului omului și bea sângele Său – nu trupul Său în sensul mușchilor, grăsimii și oaselor, sau sângele Său în sensul elementelor sale componente etc., ci trupul și sângele Său în sensul umanității Sale, cu dreptul său la viață și drepturile de viață. Unul dintre sensurile cuvântului „trup și sânge” este natura omenească, umanitatea (Matei 16:17; 1 Corinteni 15:50; Evrei 2:14). Cel care mănâncă și se împărtășește în mod figurat din beneficiile și avantajele care rezultă din jertfa trupului și sângelui propriu-zise ale lui Isus își însușește umanitatea Sa, în scopul mântuirii.

Rezultatul unei astfel de mâncări și băuturi prin credință înseamnă însușirea de către noi înșine a tuturor binecuvântărilor și privilegiilor pe care Domnul nostru le-a avut ca om desăvârșit; aceasta implică îndreptățirea noastră, relația noastră cu Dumnezeu ca persoane ale căror păcate sunt trecute cu vederea sau acoperite prin har și care au bucurie, pace și comuniune cu Dumnezeu prin credința în jertfa de răscumpărare a lui Isus. Trebuie să continuăm să mâncăm și să bem pentru a deveni din ce în ce mai puternici – trebuie să ne însușim din ce în ce mai mult minunatele binecuvântări și privilegii, relații și favoruri dumnezeiești care au aparținut Domnului nostru, dar la care El a renunțat în folosul nostru și în folosul tuturor membrilor neamului lui Adam.

CINA DOMNULUI

Așa cum am menționat deja, mâncatul și băutul din textul nostru înseamnă credință. Știm acest lucru pentru că Isus face o paralelă între a mânca și a bea, pe de o parte, și credință, pe de altă parte, în Ioan 6 (vers. 40, 47; comparați cu vers. 35, 50-59); pentru că fiecare dintre acestea – mâncarea și băutura figurate și credința propriu-zisă – aduce celui care le exercită același lucru: viața veșnică. Acest mâncat și băut figurat le simbolizăm la Cina Domnului, pâinea frântă reprezentând în primul rând umanitatea desăvârșită a Domnului nostru mort, iar rodul viței turnat, sângele vărsat al Domnului nostru. Faptul că mâncăm pâinea la Cina Domnului reprezintă însușirea, prin credința noastră, a umanității lui Isus în desăvârșirea sa, iar faptul că bem rodul viței de vie reprezintă însușirea, prin credința noastră, a dreptului Său la viață și a drepturilor de viață asociate acestuia, predate la moarte pentru noi (Matei 26:26-28; Marcu 14:22-24).

O ALTĂ DOVADĂ

Am arătat deja că Isus, în textul nostru, nu se referea la celebrarea Cinei Domnului. O altă dovadă care arată același lucru este că, dacă în Ioan 6 ar fi vorba despre Cina Domnului, aceasta ar dovedi că oricine nu participă la ea va fi pierdut și că oricine participă la ea va fi mântuit (vs. 51, 53, 54, 58). Cu siguranță, mulți dintre cei care nu au participat la Cina Domnului vor fi mântuiți; iar unii dintre cei care au participat la ea vor fi pierduți. Care este, atunci, legătura? Este aceasta: Credința care își însușește umanitatea desăvârșită a Domnului nostru (prezentată în mod figurat prin mâncarea trupului Său) și dreptul Său la viața umană, cu drepturile sale de viață (prezentată în mod figurat prin băutul sângelui Său) este realitatea și este lucrul la care se face referire în Ioan 6, în timp ce mâncarea și băutura figurate sunt simbolizate prin mâncarea pâinii și băutul paharului la Cina Domnului. Ele sunt legate din punctul de vedere al faptului că Ioan 6 ne oferă realitatea, în timp ce Cina Domnului ne oferă imaginea acestei realități.

Așa cum Cina Domnului, prin frângerea pâinii și turnarea rodului viței de vie, reprezintă moartea lui Cristos – jertfa de răscumpărare, la fel și jertfa de răscumpărare este menționată în mod direct în Ioan 6, și a trebuit să fie depusă și a trebuit să rămână depusă, pentru ca Cristos să poată fi astfel separat de utilizarea ulterioară a umanității Sale pentru Sine, astfel încât umanitatea și viața Sa desăvârșită și dreptul său la viață, inclusiv drepturile de viață să poată fi disponibile pentru însușirea noastră. Atâta timp cât El le avea pentru propria Sa folosință, ele nu puteau fi puse la dispoziție ca preț de cumpărare al Bisericii sau al lumii și, în consecință, ca hrană simbolică pentru viața veșnică.

ISUS, PÂINEA VIE

În Ioan 6:51, Isus a explicat: „Eu sunt pâinea vie care a coborât din cer; dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi pentru totdeauna; și pâinea pe care o voi da eu este carnea mea, pe care o voi da pentru viața lumii.”. Prin ași da  trupul pentru viața lumii, El a vrut să spună că va renunța sau Își va jertfi natura umană desăvârșită (azima), astfel încât lumea să poată avea natura umană desăvârșită („ceea ce era pierdut” Matei 18:11) prin acceptarea jertfei Sale și prin însușirea (mâncarea) drepturilor și desăvârșirilor Sale umane, oferite gratuit în folosul lor. Această pâine este oferită tuturor celor care vin la Dumnezeu în modul rânduit de El și care doresc să fie restabiliți; și trebuie să fie acceptată, însușită și apreciată (asimilată mental) înainte de a fi folositoare pentru oricine, fie în Veacul Evanghelic pentru cei aleși, fie în „veacul care va veni” – Veacul Milenar pentru lume. Toți cei care doresc să recupereze ceea ce a fost pierdut trebuie să accepte Răscumpărarea și să obțină ca rezultat restituirea, o restaurare a desăvârșirii umane. Această restaurare a fost acordată în mod simbolic credincioșilor din Veacul Evanghelic și va fi disponibilă pentru neamul omenesc în Veacul Milenar.

Isus, în Ioan 6:51, prin expresia: „Pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu, pentru viața lumii” (A.R.V.), se referă la două lucruri: (1) dăruirea de către El a umanității și vieții Sale desăvârșite, cu dreptul la viață și drepturile sale de viață, pentru a le face disponibile pentru răscumpărarea ulterioară a neamului omenesc. Viața Sa umană a trebuit să fie dăruită și nu reluată pentru uzul Său personal, altfel nu ar fi existat mântuire pentru nimeni. (2) Faptul că Cristos S-a dat pe Sine ca jertfă pentru neamul omenesc cuprinde două părți: mai întâi pentru cei aleși în Veacul Evanghelic și apoi pentru cei nealeși, după întemeierea fazei pământești a Împărăției lui Dumnezeu, pentru ca apoi, folosind valoarea morții lui Cristos pe cruce, și ei să aibă ocazia de a dobândi viața veșnică.

TIPUL PAȘTELUI

În tipul Paștelui, ușorii și pragul de sus al ușii fiecărei case în care israeliții mâncau mielul pascal erau stropite cu sângele acestuia; de asemenea toți cei, care doresc să  „mănânce trupul” „Fiului omului”, „Cristos, Paștele nostru” (1 Corinteni 5:7), să ia parte și să-și însușească prin credință meritul răscumpărării Sale și să primească îndreptățire în fața lui Dumnezeu, trebuie ca toți să recunoască și să-și însușească valoarea sângelui – prețiosul sânge al vieții vărsat pentru toți, pentru iertarea păcatelor întregii lumi (1 Ioan 2:2). Vedem, deci, că textul nostru vorbește despre cea mai de preț mâncare și băutură cunoscute – trupul și sângele celui mai mare dar al lui Dumnezeu pentru omenire. Despre aceasta Isus a spus (vers. 55): „Căci carnea mea este într-adevăr mâncare, și sângele meu este într-adevăr băutură.”. Nicio altă pâine nu are o valoare atât de mare și nicio altă băutură nu ar putea fi atât de prețioasă ca aceasta. Prin marea Sa jertfă, Domnul nostru Isus Cristos „a abolit moartea și a adus viața și nemurirea la lumină prin evanghelie” (2 Timotei 1:10). Învățăturile lui Isus și ale apostolilor au adus la lumină viața – o restituire sau restaurare a vieții pentru întreaga omenire (Faptele 3:19-21), bazată pe valoarea jertfei Răscumpărătorului; în plus, ele au adus la lumină nemurirea – starea indestructibilă, incoruptibilă, imună la moarte a naturii divine, o stare în care cineva are viață inerentă, „viață în sine” (Ioan 5:26; Planul divin al veacurilor, cap. X).

„VIAȚĂ ÎN SINE” ȘI „VIAȚĂ VEȘNICĂ”

Rezultatele faptului de a mânca în mod figurat trupul și de a bea sângele Fiului omului sunt prezentate în textul nostru ca obținerea „vieții în sine” și a „vieții veșnice”. „Viața în sine” se referă la nemurire. Numai cei care au mâncat în mod figurat trupul lui Isus și au băut sângele Său ca membri ai unicului „trup al lui Cristos”, aleși în timpul Veacului Evanghelic, au primit nemurirea, natura divină (1 Corinteni 15:53, 54; 2 Petru 1:4). În prima înviere (Apocalipsa 20:4, 6) – „asupra acestora moartea a doua nu are putere”. Ei sunt feriți de moarte și au viață inerentă, „viața în sine” din textul nostru. Ca membri ai trupului Său, ei „împlinesc ceea ce este în urma suferințelor lui Cristos în carnea lor, pentru trupul său, care este biserica” (Coloseni 1:24). Ei au suferit cu credincioșie împreună cu El și astfel au fost pregătiți să domnească împreună cu El (2 Timotei 2:12; Romani 8:17; Apocalipsa 2:10; 5:10).

Nimeni, în afară de Turma Mică, nu va primi nemurirea, „viața în sine”, așa cum este indicat în vers. 53, dar vor primi „viața veșnică”, așa cum este promis în vers. 54. În multe cazuri, afirmațiile Domnului nostru sunt atât de largi încât acoperă nu numai Biserica, ci și Marea Mulțime (Apocalipsa 7:9-17) și pe alții (Ioan 14:2), arătând prin aceasta marea Sa înțelepciune.

Ar putea fi unii care au făcut legământul de jertfă, dar care nu au dobândit viața inerentă – nemurirea, natura divină. Aceștia fac parte din Marea Mulțime, clasa care a trecut prin necazul cel mare și a dobândit viața veșnică pe un plan spiritual inferior celui al Turmei Mici (Apocalipsa 7:9, 14). Aceștia din Marea Mulțime au viața veșnică, dar nu nemurirea. În mod similar, acest lucru va fi valabil și pentru Vrednicii din Vechime (de la Abel la Ioan Botezătorul) și pentru cei consacrați ai lui Dumnezeu, credincioși, care nu sunt concepuți de Spirit, acum, la sfârșitul Veacului Evanghelic.

După stabilirea fazei pământești a Împărăției, neamul omenesc va fi mai întâi adus la cunoașterea Domnului și a Adevărului Său (1 Timotei 2:3-6; Isaia 11:9; Ieremia 31:34). Marele sacrificiu pe care Isus l-a făcut în folosul lui Adam și al neamului său, îi va aduce la îndreptățire și la procesul de restabilire în Veacul Milenar.

Mâncând trupul Fiului omului și bând sângele Său, restituționiștii își însușesc umanitatea Sa desăvârșită – viața, dreptul la viață și drepturile de viață (Matei 25:46; Romani 5:21; 6:23). Despre acestea este scris (Ioan 6:51) „dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi pentru totdeauna” și (vers. 57) „cel care mă mănâncă, va trăi și el prin mine”. El va avea o viață dependentă (nu o viață independentă). Acest tip de viață va fi dat tuturor celor care se bazează cu supunere pe Cristos, dătătorul de viață. Cristos, Cap și Corp, cu nemurirea, viața inerentă, va fi, ca al doilea Adam și a doua Evă (1 Corinteni 15:45-49), sursa de viață pentru lume.

„ÎL VOI ÎNVIA ÎN ZIUA DE APOI”

În aceste cuvinte de încheiere ale textului nostru (compară cu vers. 39, 40, 44), Isus face o promisiune binecuvântată ce bucură inima tuturor celor care îi mănâncă în mod figurat trupul și îi beau sângele. Aceștia vor avea viață veșnică, nu datorită faptului că au un suflet nemuritor (sufletul omului nu este nemuritor, conform Bibliei – Ezechiel 18:4, 20), ci datorită asigurării binecuvântate a unei învieri a morților. În caz contrar, ei ar pieri cu adevărat la moarte (1 Corinteni 15:18). Dar datorită lucrării de răscumpărare a lui Cristos, moartea este o stare de somn, din care Isus îi va trezi, la timpul potrivit, pe toți cei care sunt în morminte (Ioan 5:28, 29). Timpul învierii morților este „ziua de apoi”, ultima din cele șapte zile de o mie de ani, în care, conform cronologiei biblice, am intrat deja. Turma Mică, Mireasa lui Cristos, este înviată prima, în prima (principala) înviere, și ajunge la slavă, cinste și nemurire, pe cel mai înalt plan spiritual, cel Divin. Marea Mulțime, Însoțitoarele Miresei, participă, de asemenea, la înviere pe planul spiritual, dar vor fi de o natură inferioară celei Divine. Vrednicii din Vechime vor ieși pe planul uman, cu capacități desăvârșite, și vor fi ridicați rapid la desăvârșirea caracterului. Neamul omenesc, după ce va fi trezit din morți în aceeași stare în care a coborât, va fi ridicat treptat la desăvârșirea umană, pe parcursul celor o mie de ani. Toți cei care refuză să facă progrese vor fi nimiciți după o sută de ani de încercare (Isaia 65:20), iar cei care ascultă doar de formă vor fi nimiciți la sfârșitul celor o mie de ani (Faptele 3:23; Apocalipsa 20:7-9).

Când ne gândim la binecuvântările minunate care vor rezulta din jertfa de răscumpărare a lui Isus, putem spune cu siguranță că trupul Lui este adevărata hrană, iar sângele Lui este adevărata băutură! Fie ca Dumnezeu să ne ajute să continuăm să mâncăm și să bem, să ne însușim aceste minunate binecuvântări care vor duce la viața veșnică!

BS №851, 2009, 18-23