Socotiți totul a fi bucurie, frații mei, când cădeți în diverse ispitiri— Iacov 1:2.
Fără îndoială că adesea cu toții dorim ca toate încercările să fi trecut și să fim acceptați printre biruitori. Dar răbdarea, credința și încrederea trebuie să-și facă lucrarea de purificare în inimile noastre, făcându-ne cu o dispoziție bună, doritori și ascultători față de Domnul. Să înainteze, deci, lucrul bun. Să ne bucurăm dacă încercările ne-au adus lecții de orice fel, care ne sunt folositoare, căci ele au urmărit să ne facă mai puternici în caracter, mai fermi pentru adevăr și dreptate, mai conștienți de slăbiciunile noastre și mai precauți față de ele. Chiar și luptele care au avut ca rezultat numai victorii parțiale este posibil să fi fost în avantajul nostru. Chiar și în punctele în care poate să fi avut eșecuri absolute rezultatul poate fi o întărire a caracterului, o cristalizare a hotărârii, din nou, pentru un mai mare zel în această direcție și o umilință a inimii înaintea Domnului, în rugăciune— Z ’02, 133(R3000).
* * *
Ispitirile despre care se spune aici sunt încercările creștinului care țin de pierderi, dezamăgiri, întârzieri, restrângeri, abandonări, defecte, lipsuri, slăbiciuni, greșeli, eșecuri, pedepse, greutăți, necesități, calamități, înțelegeri greșite, dezacorduri, despărțiri, denaturări, împotriviri, boală, dureri, întristări, pericole și persecuții. Tendința naturală a acestor încercări este să ne necăjească, dar noi să ne bucurăm în ele ca dovadă a favorii lui Dumnezeu și ca ocazii pentru dezvoltarea noastră. La început este imposibil să ne bucurăm în mijlocul unor astfel de încercări; tot ce putem face este să le socotim a fi bucurie, adică bucurie socotită nu reală. În curând această socotire va intra în obișnuință, iar acest obicei va produce treptat o bucurie care ne va face în stare să ne bucurăm și să găsim plăcere, dacă nu de necazurile noastre totuși în mijlocul lor. Aleluia! — PT 1935, 171.
Toți servitorii Domnului trebuie să atragă atenția asupra Domnului și nu asupra lor. Să ne concentrăm energia pentru a arăta oamenilor spre Mielul lui Dumnezeu și nu spre noi înșine. Modestia, oriunde se află, este un giuvaer, este unul dintre harurile Spiritului pe care toți consacrații Domnului trebuie să se străduiască să-l dezvolte în mare măsură și să-l facă cât mai strălucitor. Să ne amintim că a urma lui Isus, în cel mai bun sens al cuvântului, înseamnă a umbla pe căile Lui, a ne strădui să facem cât putem mai aproape de ceea ce ar face El în ziua de azi, scoțându-ne lecțiile din ceea ce El personal a făcut și a spus și din instrucțiunile pe care ni le-a lăsat prin apostoli cu privire la cărarea părtășiei în suferințele Lui, cărarea spre glorie și răsplată în Împărăția Sa — Z ʼ99, 14, 15 (R2417).
* * *
Cristos este Mielul lui Dumnezeu, pentru că, fiind Cel fără pată, El a fost ales în ziua a zecea a lunii Nisan și a fost omorât în a paisprezecea zi ca Paștele pentru poporul lui Dumnezeu. El s-a dat la moarte așa ca un miel, iar sângele Său stropit pe pragul de sus și pe ușorii Casei lui Dumnezeu nu lasă ca mâna Morții a Doua să ne vatăme. Este privilegiul nostru să ne împărtășim din carnea Sa friptă la foc cu pâinea nedospită a sincerității și adevărului și cu ierburile amare ale persecuției, în timp ce stăm încinși, încălțați și cu toiagul în mână pentru a călători spre Canaanul antitipic — PT 1932, 95.
Spelling error report
The following text will be sent to our editors: