Socotiți totul a fi bucurie, frații mei, când cădeți în diverse ispitiri— Iacov 1:2.
Fără îndoială că adesea cu toții dorim ca toate încercările să fi trecut și să fim acceptați printre biruitori. Dar răbdarea, credința și încrederea trebuie să-și facă lucrarea de purificare în inimile noastre, făcându-ne cu o dispoziție bună, doritori și ascultători față de Domnul. Să înainteze, deci, lucrul bun. Să ne bucurăm dacă încercările ne-au adus lecții de orice fel, care ne sunt folositoare, căci ele au urmărit să ne facă mai puternici în caracter, mai fermi pentru adevăr și dreptate, mai conștienți de slăbiciunile noastre și mai precauți față de ele. Chiar și luptele care au avut ca rezultat numai victorii parțiale este posibil să fi fost în avantajul nostru. Chiar și în punctele în care poate să fi avut eșecuri absolute rezultatul poate fi o întărire a caracterului, o cristalizare a hotărârii, din nou, pentru un mai mare zel în această direcție și o umilință a inimii înaintea Domnului, în rugăciune— Z ’02, 133(R3000).
* * *
Ispitirile despre care se spune aici sunt încercările creștinului care țin de pierderi, dezamăgiri, întârzieri, restrângeri, abandonări, defecte, lipsuri, slăbiciuni, greșeli, eșecuri, pedepse, greutăți, necesități, calamități, înțelegeri greșite, dezacorduri, despărțiri, denaturări, împotriviri, boală, dureri, întristări, pericole și persecuții. Tendința naturală a acestor încercări este să ne necăjească, dar noi să ne bucurăm în ele ca dovadă a favorii lui Dumnezeu și ca ocazii pentru dezvoltarea noastră. La început este imposibil să ne bucurăm în mijlocul unor astfel de încercări; tot ce putem face este să le socotim a fi bucurie, adică bucurie socotită nu reală. În curând această socotire va intra în obișnuință, iar acest obicei va produce treptat o bucurie care ne va face în stare să ne bucurăm și să găsim plăcere, dacă nu de necazurile noastre totuși în mijlocul lor. Aleluia! — PT 1935, 171.
Iehova nu se uită cum se uită omul, pentru că omul se uită la înfățișare, dar Iehova se uită la inimă— 1 Samuel 16:7.
Dacă pierdem din vedere faptul că Dumnezeu ne privește din punctul de vedere al voinței, dacă ajungem să gândim despre noi după trup și că Dumnezeu ne apreciază după trup, atunci putem fi siguri că în aceeași măsură coborâm în întuneric, în confuzie și descurajare. Pe de altă parte însă, să nu uităm că spiritul sau voința este socotită vie din cauza îndreptățirii sale, din cauză că este în armonie cu Dumnezeu. Să nu fim deci niciodată delăsători în privința voinței sau în privința intenției care guvernează conduita vieții noastre, ci să ne amintim că orice delăsare în privința aceasta duce în aceeași măsură la pierderea vieții spirituale. A voi în mod drept pentru noi este întotdeauna posibil, și nimic mai puțin decât o voință absolut loială nu poate fi acceptat de Dumnezeu în Cristos — Z ’03, 171(R3200).
* * *
Standardul după care judecă cineva dezvăluie o mare parte a caracterului său. Tendința spre rătăcire și superficialitate a caracterului omului obișnuit iese la iveală prin faptul că judecă după înfățișarea exterioară. Caracterul lui Iehova se manifestă prin regula Sa de judecare. În loc să estimeze după indiciile de la suprafață, El pătrunde în realitatea lucrurilor și Își formează estimarea din ceea ce este, și nu din ceea ce pare a fi; căci toate lucrurile sunt dezgolite și deschise pentru ochiul Său atotvăzător. Pe cât este posibil, să nu judecăm după ceea ce pare a fi, ci după realitatea lucrurilor — PT 1933, 78, 79.
Spelling error report
The following text will be sent to our editors: