Socotiți totul a fi bucurie, frații mei, când cădeți în diverse ispitiri— Iacov 1:2.
Fără îndoială că adesea cu toții dorim ca toate încercările să fi trecut și să fim acceptați printre biruitori. Dar răbdarea, credința și încrederea trebuie să-și facă lucrarea de purificare în inimile noastre, făcându-ne cu o dispoziție bună, doritori și ascultători față de Domnul. Să înainteze, deci, lucrul bun. Să ne bucurăm dacă încercările ne-au adus lecții de orice fel, care ne sunt folositoare, căci ele au urmărit să ne facă mai puternici în caracter, mai fermi pentru adevăr și dreptate, mai conștienți de slăbiciunile noastre și mai precauți față de ele. Chiar și luptele care au avut ca rezultat numai victorii parțiale este posibil să fi fost în avantajul nostru. Chiar și în punctele în care poate să fi avut eșecuri absolute rezultatul poate fi o întărire a caracterului, o cristalizare a hotărârii, din nou, pentru un mai mare zel în această direcție și o umilință a inimii înaintea Domnului, în rugăciune— Z ’02, 133(R3000).
* * *
Ispitirile despre care se spune aici sunt încercările creștinului care țin de pierderi, dezamăgiri, întârzieri, restrângeri, abandonări, defecte, lipsuri, slăbiciuni, greșeli, eșecuri, pedepse, greutăți, necesități, calamități, înțelegeri greșite, dezacorduri, despărțiri, denaturări, împotriviri, boală, dureri, întristări, pericole și persecuții. Tendința naturală a acestor încercări este să ne necăjească, dar noi să ne bucurăm în ele ca dovadă a favorii lui Dumnezeu și ca ocazii pentru dezvoltarea noastră. La început este imposibil să ne bucurăm în mijlocul unor astfel de încercări; tot ce putem face este să le socotim a fi bucurie, adică bucurie socotită nu reală. În curând această socotire va intra în obișnuință, iar acest obicei va produce treptat o bucurie care ne va face în stare să ne bucurăm și să găsim plăcere, dacă nu de necazurile noastre totuși în mijlocul lor. Aleluia! — PT 1935, 171.
Noi nu avem privilegiul să ajungem în contact personal cu scumpul nostru Răscumpărător, dar avem privilegiul să ungem pe „frații” Domnului cu parfumul dulce al iubirii, al simpatiei, al bucuriei și al păcii, și cu cât acesta ne va costa mai mult în privința negărilor noastre de sine, cu atât va fi mai prețios în ochii Fratelui nostru mai mare, care a declarat că în măsura a ceea ce facem sau nu facem fraților Săi, Lui îi facem sau nu-i facem. ... Vasele noastre de alabastru sunt inimile noastre, care trebuie să fie pline de parfumurile cele mai scumpe și mai dulci ale dorințelor bune, ale amabilității și iubirii față de toți, dar mai ales față de … Domnul nostru Isus, și față de toți discipolii Săi … asupra cărora avem acum privilegiul să turnăm dulcile miresme ale iubirii și devotamentului în numele Domnului, căci noi suntem ai Lui— Z ’99, 78; ’00, 378(R 2447; 2743).
* * *
Nu pentru că n-ar fi cunoscut slăbiciunile omenești ale Mariei a apreciat Isus fapta bună pe care ea a făcut-o pentru El; dar în pofida acelei cunoștințe El a avut noblețea de caracter care putea vedea atât abilitatea cât și intenția ei, iar aceasta L-a făcut să o aprecieze atât de mult pe Maria, știind că ea a păstrat tot ce avea mai bun pentru El și că a făcut tot ce a putut. De aceea El a lăudat-o cu dragă inimă, spre amintirea ei. Și fără îndoială, El a intenționat ca această laudă să fie o lecție și o încurajare pentru noi, ca noi să putem învăța să apreciem faptele bune, faptele iubitoare ale altora și să fim încurajați să facem binele. Dacă ne spargem vasele noatre de alabastru asupra consacraților Săi cu cele mai bune intenții și abilități, El va aprecia fapta noastră și o va menționa ca pe o amintire a faptului că noi am făcut ceea ce am putut. Dumnezeu nu ne cere mai mult decât atât; iar noi nu trebuie să oferim mai puțin — PT 1933, 162.
Spelling error report
The following text will be sent to our editors: