OMAGIU PASTORULUI JOHNSON

Discursul acesta a fost ținut pe 31 mai 1947 la o Convenție Generală care a avut loc la Hotelul Detroit-Leland [din Detroit, Michigan], la șase luni după ce a avut atacul de tromboză coronariană pe 19 noiembrie 1946 (vezi PT 1947, pag. 14). Fratele și sora Hedman au avut privilegiul de a participa la această convenție și de a asculta acest discurs minunat. Acesta a fost unul dintre ultimele sale discursuri ținute fraților personal. În discurs este arătată [în ciuda stării sale slăbite] o capacitate analitică considerabilă plus un discernământ profund asupra subiectului, mai ales că l-a ținut fără a avea vreo notiță sau Biblia la îndemână, așa cum era el obișnuit să țină discursuri. Dragul nostru Frate Johnson a fost într-adevăr un uriaș intelectual umplut cu Spiritul sfânt și Cuvântul lui Dumnezeu. El a prezentat excelent adevărurile biblice. Această vorbire ținută aproape de sfârșitul slujirii sale pământești a arătat, de asemenea, spiritul său profund de consacrare și iubire.

În articol sunt păstrate unele gânduri personale și modificările făcute sunt minore, articolul în sine fiind o transcriere de pe notițele stenografice. Cititorul ar trebui să-și amintească faptul că discursul a fost ținut în anul 1947, cu trei ani înainte de moartea Fratelui Johnson, și nu a fost actualizat. Fie ca vorbirea aceasta să fie o binecuvântare bogată pentru toți cititorii noștri și fie ca ea, de asemenea, să aducă onoare și glorie lui Dumnezeu datorită marii Sale iubiri.

„Au trecut 71 de ani de la moartea Pastorului Johnson în anul 1950”

„Cel ce are poruncile mele și le ține, acela este cel ce mă iubește; și cel ce mă iubește va fi iubit de Tatăl meu și eu îl voi iubi și mă voi arăta lui” (Ioan 14:21).

Acest text apare în ceea ce eu [Fratele Johnson] consider că este cel mai bun discurs rostit vreodată pe pământ. Sunt două discursuri ale lui Isus care sunt deosebit de frumoase. Unul este Predica de pe Munte, celălalt este vorbirea Sa către discipolii Săi în camera de sus. Textul acesta este preluat din cel din urmă discurs. Eu cred că vorbirea din urmă este cea mai aleasă. Cred că Isus a pus în acea vorbire cele mai bogate gânduri pe care le puteau primi discipolii. Discursul acesta începe la mijlocul capitolului 13 de la Ioan și continuă până la capitolul 17. De-a lungul acestei vorbiri, cu umbra crucii atârnând peste El, Isus a avut totuși liniște sufletească, resemnare față de voința Tatălui.

Vorbirea din seara aceasta va fi o vorbire textuală. Există trei tipuri de predici care au fost dezvoltate în istoria Bisericii Evanghelice: (1) predica tematică, în care este explicat un subiect; (2) predica explicativă, în care este ales și explicat un pasaj sau un capitol extins din Scripturi, astfel încât liniile de gândire conținute acolo să fie aduse în atenția și vizorul ascultătorului; de exemplu, în prelegerea cu privire la Ioan 17, voi explica capitolul acela propoziție cu propoziție, verset cu verset; acest tip de vorbire explică un pasaj sau un capitol din Biblie; și (3) predica textuală care se bazează pe textul în sine și evidențiază detaliile fiecărei fraze și a fiecărui cuvânt din text.

Predica din seara aceasta va avea mai mult un caracter textual dar și puțin tematic. Deci vedem că există un al patrulea tip de discurs: mixt [care combină mai multe tipuri, chiar pe toate trei împreună]. Dar voi ține această vorbire textuală, care oricum are un subiect, iar subiectul se află în textul: „A-l iubi pe Isus”.

Prima propoziție spune: „Cel ce are poruncile mele și le ține, acela este cel ce mă iubește”. Poruncile sunt de obicei preceptele, instrucțiunile cuvântului lui Dumnezeu, de exemplu, cele Zece Porunci (Exodul 20). Acesta este sensul restrâns al cuvântului „porunci”.

Există un sens mai larg, așa cum îl are textul nostru din această seară. Pastorul Russell a explicat corect, că în 1 Timotei 1:5: „Scopul poruncii este dragostea dintr-o inimă pură și dintr-o conștiință bună și dintr-o credință neprefăcută”, cuvântul „poruncă” înseamnă întregul cuvânt al lui Dumnezeu; adică, scopul întregului Cuvânt al lui Dumnezeu este să lucreze aceste trei lucruri în noi. Tot ceea ce Dumnezeu ne-a dat în Cuvântul Său este în realitate o instrucțiune, o poruncă. Aceasta include doctrinele, preceptele, promisiunile, îndemnurile, profețiile, istoriile și tipurile Bibliei.

[În E12, pag. 744-794, Fratele Johnson a explicat amănunțit și complet aceste șapte feluri de învățături ale Bibliei, care au patru întrebuințări în conformitate cu 2 Timotei 3:15-17. Fratele Johnson notează că ordinea de idei din aceste versete este aceea că Biblia ne arată (1) ceea ce trebuie să credem – „doctrină”; (2) ceea ce nu trebuie să credem – „infirmare”; (3) ceea ce nu trebuie să facem și să fim – „corectare”; și (4) ceea ce trebuie să facem și să fim – „instruire în dreptate”. Fratele Johnson ne-a învățat, de asemenea, că instrucțiunile lui Dumnezeu către poporul Său sunt Cuvântul Său sub forma învățăturilor Sale, iar sfatul Său este Cuvântul Său sub forma planului Său, care constă dintr-un șir de adevăruri, fapte și aranjamente, dintre care nimic nu ar trebui să provoace răzvrătire sau dispreț (Psalmii 107:10, 11). Astfel, trebuie să ținem cu sfințenie atât la Adevăr cât și la aranjamentele sale.]

Cu adevărat, noi am primit aceste porunci din abundență. Aceasta mă face să exprim un al doilea gând: Există diferite grade de a da ascultare față de porunci. Pentru a explica: noi am fost cu toții păcătoși și totuși Dumnezeu trebuie să rămână drept. Deci, Dumnezeu cere fiecărei ființe umane să trăiască potrivit dreptății. Dar există diferite grade de dreptate: de exemplu, cel care se îndreaptă de la condiția Taberei la aceea a Curții, care tipifică pocăința față de Dumnezeu, are mai puțină cunoștință despre poruncile lui Isus decât cel care a trecut cu mult de pașii îndreptățirii, sfințirii și eliberării.

Ascultare de poruncile lui Isus

Textul nostru insistă asupra faptului că trebuie să dăm ascultare în măsura gradului de cunoaștere a Cuvântului pe care îl avem. Prin aceasta demonstrăm că Îl iubim pe Isus. Dacă Tăbărașii sunt credincioși față de ceea ce au, aceasta îi va îndrepta spre Curte și acolo le va fi crescută cunoașterea poruncilor și, prin urmare, vor fi ajutați din ce în ce mai mult să-l iubească pe Isus. Ne demonstrăm iubirea nu atât prin cuvintele noastre (deși sunt incluse și ele), ci prin faptele noastre. Nu este suficient să cunoaștem Cuvântul – mulți au o cunoștință intelectuală splendidă și totuși viața lor neagă Cuvântul pentru că nu trăiesc la înălțimea a ceea ce știu. Așadar, acesta este modul în care ne demonstrăm iubirea.

Am ținut noi poruncile când am mers din Tabără spre Curte? Când am privit la perdea? Dacă le-am ținut, am avut o măsură de iubire față de ele. Dacă am dat ascultare atât cât a fost necesar și dacă am răspuns la Cuvântul deja dat și ne-am predat lui, aceasta ne pregătește pentru mai multe din Cuvânt. Dar, după ce ne-am predat față de Cuvânt, trebuie să vină întotdeauna această iubire pentru Isus, în măsura în care noi înțelegem locul Său în Plan și relația noastră cu El. Astfel, acest lucru explică de ce unii cresc în har, în cunoștință și primesc mai multe posibilități de a servi, iar alții nu. Unii pot vorbi multe despre aspectele instrucțiunii, îndreptățirii, sfințirii și eliberării, dar nu împlinesc ceea ce spun. Îmi pare rău că este așa, dar asta este. Ei demonstrează astfel că nu-l iubesc pe Isus. Așadar, aceasta este dovada dacă îl iubim pe Isus sau nu.

A-l iubi pe Isus

Ce vrem să spunem prin a-l iubi pe Isus? Vrem să spunem mai multe lucruri: (1) bunăvoința pe care i-o dăm Lui datorită binelui pe care El ni l-a făcut din marea iubire pe care El ne-a dăruit-o atunci când și-a dat viața pentru noi. Nu există o iubire mai mare decât aceasta, cu excepția iubirii Tatălui atunci când s-a lipsit de Fiul Său. (2) Încetul cu încetul, o altă iubire se formează în inimile noastre – iubirea dezinteresată, o iubire care își găsește plăcerea în El pentru că El [cu excepția Tatălui] este însăși personificarea a tot ceea ce este bun. Noi îl iubim pentru că El este atât de vrednic de iubit, însăși exemplificarea bunătății, însăși imaginea pentru noi a caracterului Tatălui. Aceasta este o iubire separată și distinctă de obligație, fiind mai degrabă din plăcerea în principiile bune. Isus este cu adevărat însăși întruchiparea a tot ceea ce este frumos, minunat, de apreciat și adorabil. Noi căpătăm felul acesta de iubire pentru El venind la Adevăruri mai înalte.

Noi însă nu renunțăm la iubirea noastră din datorie, căci acum nu îl iubim numai pentru binele pe care El ni l-a făcut nouă, ci îl iubim pentru ceea ce este El. Acest fel din urmă al iubirii îl obținem pe măsură ce răspundem la învățăturile pe care le primim la etapa îndreptățirii, dar mai ales la etapa consacrării. La consacrare noi îl vedem pe El ca pe idealul, modelul pe care vrem să-l imităm, exemplul pe care vrem să-l urmăm, Cel în care ne găsim plăcerea [alături de Tatăl] mai presus de toți ceilalți. Cu cât obținem mai mult Adevăr, cu atât dezvoltăm o iubire mai mare; cu cât iubirea este mai mare, cu atât mai mult El ne umple cu Adevăr; și pe măsură ce suntem receptivi ținând acele porunci, iubirea noastră se mărește etc. Este o chestiune de a da și de a primi până la sfârșitul căii noastre. Pe măsură ce suntem receptivi El ne atrage din ce în ce mai mult în comuniune intimă cu Sine.

Una dintre mărturiile Spiritului este aceasta: îl iubim noi pe Isus? Nu prin declarații cu voce tare care ne fac cuvintele să hodorogească la urechile celor care ne aud dovedim că îl iubim pe Isus, pentru că viața noastră nu este în armonie cu cuvintele noastre; așa cum spune zicala: „Faptele tale vorbesc atât de tare, încât nu pot auzi niciun cuvânt pe care îl spui!” Nici prin dorințe, care sunt suficient de bune, nu dovedim că îl iubim pe Isus, dar dacă se opresc la dorințe, vom obține speranțe fără sprijin și cu acestea nu vom intra în Împărăție. Trebuie să ne sprijinim dorințele cu fapte. Niciunul dintre aceste lucruri nu arată că îl iubim pe Isus. Nici mărturiile mărețe, nici priceperea de a discuta și infirma eroarea nu arată că îl iubim pe Isus – căci toate lucrurile acestea pot fi făcute de minți strălucite care nu au Spiritul sfânt.

Ceea ce spune că îl iubim pe Isus este ascultarea noastră. O descriere frumoasă a celor care îl iubesc pe El este ceea ce ne dă Isus în acest text: „Cel ce are poruncile mele și le ține, acela este cel ce mă iubește”. Uneori este foarte greu de a da ascultare. Uneori este împotriva constituției noastre naturale și uneori poate fi exercitată numai cu mari cheltuieli de energie și cu pierderi. Toate aceste lucruri de mai mică importanță sunt bune, dar fraților, ele nu înseamnă nimic dacă nu avem iubire în inimile noastre. „Chiar dacă aș vorbi în limbile oamenilor și ale îngerilor, dar nu am dragoste creștină, devin ca o aramă sunătoare sau un chimval răsunător. Și chiar dacă aș avea dar de profeție și înțeleg toate misterele și toată cunoașterea, și chiar dacă aș avea toată credința încât să mut munții, dar nu am dragoste creștină, nu sunt nimic. Și chiar dacă aș împărți toate averile mele să hrănesc săracii, și chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars, dar nu aș avea dragoste creștină, nu mi-ar folosi la nimic” (1 Corinteni 13:1-3).

„Va fi iubit de Tatăl meu”. Există anumite lucruri speciale date celor care îl iubesc pe Isus. Despre primul este spus în textul nostru: și Tatăl meu îl va iubi. Ce înseamnă aceasta? Biblia spune că Dumnezeu a iubit atât de mult lumea – nu doar pe cei care l-au iubit pe Isus – încât El l-a dat pe singurul Său Fiu conceput. Este aceasta iubirea la care se referă Isus aici? Evident că nu, deoarece mulți nu-l iubesc pe Isus și nu primesc iubirea la care se face referire în acest text. Ce fel de iubire este deci aceasta? Nu este iubirea din milă față de lume care l-a făcut pe Dumnezeu să-l dea pe Fiul Său. Nu, mai degrabă textul nostru se referă la iubirea de a găsi plăcere în ei. Dumnezeu iubește inimile care sunt ca a Lui și a lui Isus. El îi iubește cu atât mai mult când aceștia devin mai ascultători, și cu atât mai mult se bucură Dumnezeu de ei când aceștia își dovedesc ascultarea în multe feluri pe care lumea nu le cunoaște.

Acum șase luni m-ați văzut, comparativ, cu totul sănătos, iar la două zile după aceea am fost lovit [de tromboză coronariană]. Totuși, Dumnezeu mi-a dat din iubire acea suferință. Cel mai mare privilegiu dintre toate este de a putea fi folosit de către Regele Regilor și de a reprezenta adevărul, dreptatea și sfințenia, și a fost o mare iubire din partea lui Dumnezeu, deoarece a arătat nu numai că Tatăl mi-a acceptat consacrarea, ci și că El mi-a dat atâtea posibilități de slujire încât consacrarea mea era aproape completată.

Lumea nu înțelege deloc aceste afirmații. Ba chiar am primit o scrisoare de la un frate care spunea: „Dumnezeu te-a lepădat. Ai fost Mesagerul Epifaniei până la un anumit timp; atunci Dumnezeu te-a lepădat făcându-te incapabil să-ți îndeplinești funcția”. Acesta a primit câteva numere ale Adevărului Prezent de când a trimis scrisoarea aceea și nu știu ce gândește acum. În timp ce trupul mi se frângea, Dumnezeu întărea pe omul dinăuntru, și acesta este omul pe care El îl iubește. Foarte puțin am suferit fizic înainte de a avea această experiență, dar, cu siguranță, acum îi pot compătimi mult mai mult pe cei care suferă. Chiar și Domnul nostru Isus a trebuit să treacă prin multe suferințe fizice.

Să presupunem că Dumnezeu mi-ar da înapoi sănătatea și puterea, astfel încât să scap de necazurile omenești – aș lua eu totul înapoi? Nu. Omul lumesc ar crede că aceasta este o nebunie, dar eu știu că Dumnezeu mă iubește și știe că am căutat să fiu ascultător, că, deși imperfect, El a făcut reconciliere punându-mă sub haina meritului lui Isus. Nu aș lua nimic înapoi. Este o dovadă pentru mine a iubirii lui Dumnezeu.

Dacă ești necăjit și suferi pentru cauza Adevărului, să nu te descurajeze aceasta, să nu te întristeze ca să disperi, să te facă să murmuri și să fii nemulțumit. Să fie un prilej pentru cântări de laudă și mulțumire care se urcă la Dumnezeu. Să-l onorăm pe Dumnezeu pentru orice expresie a iubirii pe care El ne-o arată. Nimic în lume nu este mai valoros. Astfel, aceasta este prima răsplată a ținerii poruncilor.

În acest context Isus vorbește despre „cuvinte” și „ziceri” ca având aceeași semnificație ca și cuvântul „porunci” (vezi Ioan 14:23, 24). Se face referire la întregul cuvânt al lui Dumnezeu. Iar iubirea pe care Tatăl o va arăta celui care ține aceste porunci nu este iubirea comună pe care El o arată lumii care se află în starea ei pierdută, ci este iubirea specială pe care El o arată celor care sunt ai Săi. Cu cât mai mult ei trăiesc ca fiind ai Lui, cu atât mai mult iubirea pune un halo – o lumină sfântă în jurul lor, și ei merg, vorbesc, trăiesc și lucrează cu Dumnezeu. A ști că suntem iubiți de cea mai mare ființă din univers este un gând plin de glorie! Fie ca gândul acesta să ne inspire și să ne facă să hotărâm că de acum înainte toate vor fi pentru Isus!

„Și eu îl voi iubi”. În text este arătată încă o răsplată și aceasta este: „și eu îl voi iubi”. Isus este următoarea ființă cea mai mare din univers, cel pe care Tatăl îl iubește, l-a favorizat mai presus de toți ceilalți și i-a dat locul puterii principale ca executor al Său în toate lucrurile! Isus, care a fost Logosul puternic, prin care Dumnezeu a creat toate lucrurile, care s-a golit pe Sine de toată puterea și a devenit pruncul din Betleem, este cel care, când a ajuns la vârsta deplină a făcut o consacrare deplină Tatălui și a fost acceptat prin conceperea de Spirit sfânt, și apoi, timp de 3 ani și jumătate a reușit să depună atâta viață pentru Dumnezeu cât a pierdut Adam timp de 930 de ani! Ce caracter minunat a avut Isus! El are un caracter atât de rafinat pe cât poate o creatură să dezvolte. Desigur, caracterul lui Dumnezeu este superior.

Isus Își arată iubirea față de cei care țin poruncile Sale, chiar și în timp ce sunt la etapa pocăinței. „Iubindu-i pe ai săi … i-a iubit până la capăt”. Acesta este Cel care ne iubește, care s-a temut la sfârșit că ar putea da greș și ar pierde chemările pentru Turma Mică, Marea Mulțime și Vrednicii Tineri. El este cel care a transpirat sânge, ceea ce se întâmplă doar extrem de rar. Se spune că regele francez [Ludovic al XIV-lea], care a ordonat uciderea hughenoților, a transpirat sânge. Se poate întâmpla numai în cazuri extreme de disperare [o stare de slăbiciune sau de neputință].

Dacă Isus nu ar fi fost sleit de puteri, El nu ar fi suferit atât de mult. El este Acela care promite iubirea Sa specială celor care îl iubesc. Aceste două ființe cele mai mari din univers își oferă aici iubirea celui care îl va asculta, care va urma Mielului. Îmi amintesc că, odată am auzit un copilaș cântând imnul: „Isus mă iubește asta știu”, și noi, fraților, putem cânta cu ardoare simplă și credință de copil: „Isus mă iubește asta știu, căci Biblia așa îmi spune”. Iubirea aceea nu ne lasă nicio secundă în afara vederii Sale! Isus este cu tine în fiecare zi, El nu te uită nici pentru un minut. El le rânduiește pe toate în viața noastră pentru dezvoltarea noastră. Isus ne-a spus fiecăruia dintre noi: Eu îl voi iubi dându-i puterea de pocăință; Eu îl voi iubi conducându-l pas cu pas prin diferitele etape ale îndreptățirii și consacrării, și prin lupta bună a credinței. Eu sunt Căpetenia lui care veghează asupra fiecărei lupte, la fiecare lovitură pe care el o dă inamicului; Eu sunt acolo pentru a binecuvânta, a mângâia, a încuraja.

Vă amintiți cântarea: „Roagă-l pe Mântuitorul să te ajute, să te mângâie, să te întărească și să te țină, El vrea să te ajute, El te va purta”? Cântarea aceea mi-a venit mereu în minte și am cântat-o în liniște pentru mine în timpul bolii mele. Nu cu voce tare, ci pentru mine. Mai presus de toate mi-a venit în minte nr. 273 [„Domnul, un soare și un scut”]. De asemenea, nr. 299 [„Partea mea binecuvântată”]. Cântările acestea au fost mereu în mintea mea. Și am văzut cele Zece Cămile [învățăturile Bibliei] tropăind spre ajutorul meu de fiecare dată când am avut nevoie de ele în timpul apogeului bolii mele. Ele nu m-au lăsat niciodată. Isus nu ne lasă niciodată, nu ne părăsește niciodată. Iubirea Lui crește mereu pe măsură ce noi creștem mai mult în asemănarea Lui. Și astfel, aici avem al doilea rezultat al faptului că-l iubim pe Isus – El ne va iubi.

„Și mă voi arăta lui”. Mai este un rezultat: și eu mă voi arăta lui. Aceasta înseamnă că eu mă voi dezvălui Lui așa cum sunt și că dezvăluirea este treptată, care începe cu pocăința, continuă cu credința în El în timp ce intrăm pe Poarta Curții, crește în timp ce privim la Altar, în timp ce mergem către Ușa Tabernacolului, în timp ce ne aplecăm și ridicăm Primul Văl, ceea ce înseamnă moartea voinței noastre umane. Această manifestare se mărește în timp ce intrăm în Sfânta și vedem Lumina Sfeșnicului, mâncăm de pe Masa pâinii punerii înainte și jertfim la Altarul de Aur.

Aflăm mai multe despre funcția Sa, mai multe despre cine era El înainte de a veni în lume și despre cine este El după ce a plecat din lume. Isus spune: Eu îl voi face astfel încât să poată trăi cu mine și să devină una cu mine. Eu îi voi arăta exact ceea ce sunt. El se face de cunoscut nouă ca Învățător al nostru. El ni se arată ca Îndreptățitorul, Sfințitorul și Eliberatorul nostru. Când ni se pare că suntem slabi și osteniți, El este Căpetenia noastră și oprește loviturile pe care noi nu le putem opri și ne întărește brațul; iar dacă suntem credincioși până la sfârșit, El ne va da victoria. Și nu numai în această viață El ni se va descoperi – este o revelare minunată pe care o avem aici – ci El ni se va face de cunoscut ca Mire, Cap al Mijlocitorului, Cap al Marelui Preot și ca Medic – El se va revela din orice punct de vedere al oricărei funcții pe care o are.

Ce lucru minunat este că am fost favorizați de Dumnezeu cu cunoașterea Adevărului, apoi ni s-a dat puterea de a-i da ascultare și [pe măsură ce ascultăm] suntem atrași mai aproape de Tatăl prin iubirea Sa și mai aproape de Fiul prin iubirea Sa! Acesta este unul dintre textele mele preferate. Vreau să spun că am dat aceste mărturii în discursurile mele deoarece cred că vă va face bine, nu ca să fac paradă în fața voastră, nu ca să vă câștig compătimirea, ci ca să vă binecuvântez. Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toți!

[Dragi frați, fie ca amintirile noastre despre Mesagerul Epifaniei să rămână întotdeauna proaspete în inimile noastre. După ce am citit aceste cuvinte ale Adevărului putem recunoaște că există multe lecții pentru noi în acest text, după cum sugerează analiza făcută cu grijă de către Fratele Johnson. După cum s-a spus: (1) Putem învăța poruncile Sale, (2) Le putem ține fiind ascultători față de ele. (3) Ne demonstrăm astfel iubirea pentru Isus. (4) Primim asigurarea că Dumnezeu și Isus ne iubesc. (5) Aflăm că Isus ni se face de cunoscut în mod general și în mod special în această perioadă a Epifaniei Sale, strălucirea vie a Venirii Sale a Doua].

PT №775, 2021, 44-47