Cu ce își va curăți un tânăr calea? Ținând seama la ea conform cuvântului tău — Psalmii 119:9. Câtă responsabilitate au cei care își zidesc caracterul lor și pe al altora! Să ne amintim că caracterele noastre sunt manifestate prin obiceiurile noastre în viață. Fiecare faptă, chiar și cea mai măruntă, tinde să formeze un obicei nou sau să-l întărească pe cel deja stabilit. Cât de important este, deci, ca gândurile și faptele noastre să nu fie lipsite de țel, ci să aibă un scop (1 Corinteni 10:31); și, mai presus de toate, ca viețile noastre să fie „transformate [reformate] prin înnoirea minții noastre”; ca noi, dând la o parte răul și toate influențele care tind spre rău, să primim de la Domnul, prin Cuvântul Său, „spiritul minții sănătoase”, „mintea lui Cristos”. Având în vedere faptele cazului, este într-adevăr un lucru solemn a trăi, a gândi și a înfăptui. Este de datoria noastră să ne păzim bine gândurile, cuvintele și faptele, și mereu să ținem cont de responsabilitatea noastră față de Dumnezeu, atât în ce ne privește pe noi cât și pe alții, ca ambasadori ai lui Cristos — Z ’05, 360 (R3674). * * * Ce înseamnă obiceiul? El poate fi definit ca deprinderea minții sau a dispoziției de a gândi sau de a acționa în anumite feluri folosite mai înainte și în mod obișnuit. Obiceiurile au o putere extraordinară pentru bine sau pentru rău. Proverbul spune: Semeni un gând și culegi un motiv; semeni un motiv și culegi o faptă; semeni o faptă și culegi o tendință; semeni o tendință și culegi un obicei; semeni un obicei și culegi un caracter; semeni un caracter și culegi o soartă. Obiceiul concepe o poftă pentru fapta săvârșită. Dându-i-se frâu liber, obiceiul ne controlează conduita generală — gândurile, vorbirea, gesturile, tonul vocii, ținuta, îmbrăcămintea, comportamentul etc. — BS 1973, 75.
Spiritul Domnului în poporul Său se aseamănă cu „flacăra iubirii sacre” față de Domnul și față de tot ce este în legătură cu cauza Lui. Această flacără este aprinsă prin mesajul divin în fiecare, în mod individual, când primește Spiritul sfânt și, prin urmare, aparține întregii biserici sub conducerea acelui Spirit. În măsura în care biserica crește în cunoștință, iubire și părtășie cu Domnul, în aceeași măsură această „flacără a iubirii sacre” va face ca biserica să fie o lumină în lume, o cetate zidită pe munte, care nu poate fi ascunsă— Z ’03, 25(R3135).
* * *
Din acest verset se vede clar că Spiritul nu este Iehova; căci dacă ar fi, un astfel de îndemn ar fi inutil și absurd. Cât de nechibzuit și zadarnic este să ne îndemnăm să nu anihilăm pe Cel Atotputernic și Existent de la Sine! Însă dacă înțelegem că Spiritul este dispoziția Domnului în noi, îndemnul este înțelept și necesar. Așa cum lumina unei lumânări poate fi stinsă, tot așa Spiritul, lumina cea sfântă, poate fi stins cu păcat, eroare, egoism sau spirit lumesc dacă pune stăpânire peste noi. Spre deosebire de lumânare, care poate fi aprinsă din nou, Spiritul, odată ce este stins, nu poate fi aprins din nou. Așadar, să ne dăm toată sârguința ca să nu stingem lumina aceasta fără preț, altminteri vom rămâne în întuneric continuu; și cât de mare va fi întunericul acela! — PT 1933, 111.
Spelling error report
The following text will be sent to our editors: