Cu ce își va curăți un tânăr calea? Ținând seama la ea conform cuvântului tău — Psalmii 119:9. Câtă responsabilitate au cei care își zidesc caracterul lor și pe al altora! Să ne amintim că caracterele noastre sunt manifestate prin obiceiurile noastre în viață. Fiecare faptă, chiar și cea mai măruntă, tinde să formeze un obicei nou sau să-l întărească pe cel deja stabilit. Cât de important este, deci, ca gândurile și faptele noastre să nu fie lipsite de țel, ci să aibă un scop (1 Corinteni 10:31); și, mai presus de toate, ca viețile noastre să fie „transformate [reformate] prin înnoirea minții noastre”; ca noi, dând la o parte răul și toate influențele care tind spre rău, să primim de la Domnul, prin Cuvântul Său, „spiritul minții sănătoase”, „mintea lui Cristos”. Având în vedere faptele cazului, este într-adevăr un lucru solemn a trăi, a gândi și a înfăptui. Este de datoria noastră să ne păzim bine gândurile, cuvintele și faptele, și mereu să ținem cont de responsabilitatea noastră față de Dumnezeu, atât în ce ne privește pe noi cât și pe alții, ca ambasadori ai lui Cristos — Z ’05, 360 (R3674). * * * Ce înseamnă obiceiul? El poate fi definit ca deprinderea minții sau a dispoziției de a gândi sau de a acționa în anumite feluri folosite mai înainte și în mod obișnuit. Obiceiurile au o putere extraordinară pentru bine sau pentru rău. Proverbul spune: Semeni un gând și culegi un motiv; semeni un motiv și culegi o faptă; semeni o faptă și culegi o tendință; semeni o tendință și culegi un obicei; semeni un obicei și culegi un caracter; semeni un caracter și culegi o soartă. Obiceiul concepe o poftă pentru fapta săvârșită. Dându-i-se frâu liber, obiceiul ne controlează conduita generală — gândurile, vorbirea, gesturile, tonul vocii, ținuta, îmbrăcămintea, comportamentul etc. — BS 1973, 75.
Fără credință este imposibil a plăcea lui, fiindcă cel ce vine la Dumnezeu trebuie să creadă că el este și că este un răsplătitor al celor ce îl caută cu zel— Evrei 11:6.
„Fie-vă conform credinței voastre” ar părea că este metoda Domnului în purtarea Sa față de toți discipolii Săi, de la începutul și până la sfârșitul drumului și experienței lor creștine. Credință când El pare că nu ne ia în seamă; credință când lucrurile par să prospere în cele spirituale și în cele trecătoare, credință la fel de puternică atunci când toate curentele și toate forțele par să fie împotriva noastră. Biruința care biruie lumea este credința care în toate împrejurările este în stare să-și ridice privirea spre Domnul cu încredere deplină în bunătatea și credincioșia Sa și să-și dea seama că, după promisiunea Sa, în cele din urmă toate lucrurile vor lucra împreună spre binele nostru, deoarece noi suntem poporul Său— Z ’00, 139(R2625).
* * *
Cu excepția iubirii, nimic nu este mai plăcut înaintea lui Dumnezeu decât credința. Prin urmare, Tatălui îi sunt plăcuți cei care exercită încredere în caracterul Său. În mod corespunzător, cei care nu au încredere în caracterul Său, punând astfel sub semnul întrebării înțelepciunea, dreptatea, iubirea și puterea Sa, nu pot decât să nu fie plăcuți Lui și deci să nu fie acceptați de El, pentru că „fără credință este imposibil a plăcea lui Dumnezeu”. De aceea să avem credință în Dumnezeu — PT 1935, 62.
Spelling error report
The following text will be sent to our editors: