BIOGRAFIA FRATELUI RUSSELL

R 5997

Charles Taze Russell, cunoscut în întreaga lume ca Pastorul Russell, autor, predicator şi slujitor al Evangheliei, s-a născut la Pittsburg, Pa., în 16 februarie 1852 şi a murit în 31 octombrie 1916. El a fost fiul lui Iosif L. şi al Elizei Birney Russell, amândoi de origine scoţiano-irlandeză. El a fost instruit în şcoala obişnuită, de către profesori particulari. Autor al cărţilor: “SCOPUL ŞI MODUL ÎNTOARCERII DOMNULUI NOSTRU”, “HRANĂ PENTRU CREŞTINII CUGETĂTORI”, “UMBRELE TABERNACOLULUI”, “PLANUL DIVIN AL VEACURILOR”, “A SOSIT TIMPUL”, “VIE ÎMPĂRĂŢIA TA”, “BĂTĂLIA ARMAGHEDONULUI”, ÎMPĂCAREA OMULUI CU DUMNEZEU”, “NOUA CREAŢIE”, “CE SPUN SCRPTURILE DESPRE IAD?”, “SPIRITISMUL”, “TRATATE DESPRE TEOLOGIA VECHE”, “FOTODRAMA CREAŢIEI”, etc., etc.

S-a căsătorit în 1879 cu Maria Frances Ackley. Această căsătorie n-a fost binecuvântată cu copii. Şaptesprezece ani mai târziu ei nu au mai avut aceeaşi părere în legătură cu administraţia ziarului său, şi a urmat despărţirea.

Crescut sub influenţa părinţilor creştini, la o vârstă fragedă a devenit interesat de teologie alăturându-se comunităţii bisericeşti şi a devenit activ în lucrarea misiunii locale. Doctrina chinului veşnic a întregii omeniri, cu excepţia câtorva aleşi, a devenit atât de detestabilă pentru el încât la vârsta de şaptesprezece ani a devenit un sceptic. El a spus: “Un Dumnezeu care ar folosi puterea Sa ca să creeze fiinţe omeneşti, ştiind mai dinainte şi predestinându-le să fie chinuite veşnic, ar trebui să nu fie nici înţelept, nici drept, nici iubitor; standardul Lui a trebuit să fie mai scăzut decât al multor oameni”. El a continuat să creadă, totuşi, în existenţa lui Dumnezeu, dar nu a fost dispus să accepte înţelegerea obişnuită a doctrinelor, ca descoperirea lui Dumnezeu dată omului. El şi-a îndreptat atenţia spre investigarea religiilor păgâne, numai pentru a le găsi pe toate acestea nesatisfăcătoare.

DOCTRINELE SALE

Fiind de la natură un caracter reverenţios, dorind să-L venereze şi să-L servească pe adevăratul Dumnezeu, el conchise: ,,Toate crezurile creştinătăţii susţin a fi fondate pe Biblie, dar ele se contrazic unele pe altele. Este posibil ca Biblia să fi fost denaturată? Poate că ea nici nu învaţă această groaznică doctrină a chinului veşnic”. Întorcându-se din nou la Biblie s-a hotărât să facă un studiu atent, sistematic al acesteia, fără să facă legătură cu crezurile oamenilor. Drept rezultat, restul vieţii şi l-a devotat cu totul pentru învăţătura Bibliei, scriind şi publicând cărţi religioase şi studii, predicând şi proclamând mesajul Împărăţiei lui Mesia. El a fost cel mai mare învăţător religios de la Sfântul Pavel şi a făcut mai mult decât oricare alt om al timpurilor moderne pentru a stabili credinţa oamenilor în Scripturi.

El n-a fost fondatorul unei noi religii, şi niciodată n-a pretins aceasta. El a reînviat marile adevăruri învăţate de Isus şi de apostoli şi a întors lumina secolului douăzeci asupra lor. Nu a pretins că ar avea o descoperire specială de la Dumnezeu, ci a susţinut faptul că a venit timpul cuvenit al lui Dumnezeu, pentru ca Biblia să fie înţeleasă; şi datorită faptului că a fost deplin consacrat Domnului şi serviciului Său, i-a fost permis să o înţeleagă. Datorită faptului că s-a devotat dezvoltării roadelor Spiritului şi harurilor Spiritului sfânt, promisiunea Domnului a fost îndeplinită în el: “Căci dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi, nici leneşi, nici neroditori în ce priveşte deplina conoaştere a Domnului nostru Isus Hristos” (2 Petru 1: 5-8).

El a învăţat clar şi şi-a dovedit învăţăturile sale cu citatele autorităţii Scripturii — că omul nu are un suflet nemuritor, că el este un suflet şi este muritor; că plata păcatului este moartea — nu chinul veşnic; că moartea a venit asupra omului ca o pedeapsă dreaptă pentru încălcarea legii lui Dumnezeu; că moartea înseamnă distrugerea omului; că Dumnezeu în bunătatea Sa a prevăzut marele preţ de răscumpărare, şi astfel omul poate fi eliberat din legătura păcatului şi a morţii; că preaiubitul Fiu al lui Dumnezeu, Isus, a devenit om şi a crescut până la vârsta bărbăţiei, a fost dat la moarte ca om şi a înviat din moarte ca fiinţă spirituală, având natura divină; că prin moartea şi învierea lui Isus Cristos s-a prevăzut şi s-a depus preţul de răscumpărare pentru eliberarea şi restaurarea omului; că Isus Cristos, prin îndurarea lui Dumnezeu a gustat moartea pentru fiecare om; că fiecare om, la timpul cuvenit al lui Dumnezeu, trebuie deci, să aibă o încercare dreaptă pentru viaţă, şi în acest scop va fi o înviere a tuturor morţilor; că Isus Cristos S-a înălţat la cer şi trebuie să vină a doua oară; că perioada de timp care se scurge între prima şi a doua venire a Domnului este pentru alegerea membrelor corpului lui Cristos, selectaţi dintre oameni; că cerinţele pentru alegerea la acea poziţie înaltă sunt, deplină credinţă în sângele vărsat al lui Isus ca preţ de răscumpărare, o deplină consacrare de a face voia Tatălui chiar până la moarte; că toţi care sunt astfel consacraţi şi concepuţi de către Spiritul sfânt şi sunt învingători, vor avea parte în învierea principală şi vor fi înălţaţi în poziţii în Împărăţia cerească a lui Dumnezeu şi vor participa cu Isus Cristos în domnia Sa Milenară penru binecuvântarea tuturor familiilor pământului; că în timpul domniei de o mie de ani a lui Cristos, toţi morţii vor fi deşteptaţi şi li se va da o completă şi nepărtinitoare încercare pentru viaţă sau moarte; că sub acea Împărăţie, cei neascultători cu voia vor fi distruşi pentru veşnicie, iar cei supuşi conducerii drepte a lui Cristos vor fi deplin restauraţi la perfecţiunea umană a corpului, a minţii şi a caracterului; că în timpul Domniei milenare, pământul va fi adus la starea de paradis edenic şi făcut potrivit pentru a fi locuit de omul perfect; că omul restaurat pe deplin la perfecţiune va locui pe minunatul pământ, în toate veacurile care vor urma.

OPERA SA

Văzând că Dumnezeu are un plan atât de minunat pentru binecuvântarea neamului omenesc, pastorul Russell şi-a dăruit toată puterea şi energia pentru a face cunoscut lumii aceste mari adevăruri. El niciodată nu şi-a luat un concediu; el a lucrat până în ziua morţii sale.

Asemenea altor creştini, a aşteptat a doua venire a lui Cristos. Între 1872 şi 1876, el a descoperit că Scripturile învaţă clar că Domnul nu se va întoarce în corp de carne, ci se va întoarce ca fiinţă spirituală, invizibilă ochilor omeneşti, şi că a doua Sa prezenţă trebuia să fie în toamna anului 1874. Aceasta l-a condus la publicarea broşurii intitulată: “Scopul şi felul întoarcerii Domnului nostru”, care a avut o circulaţie de proporţii.

Mulţi studenţi ai Bibliei din Statele Unite şi Canada au reacţionat informaţiei primite din această carte şi corespondenţa sa s-a intensificat. Înţelegând necesitatea de a păstra adevărul în faţa minţii acelora care au început să cerceteze, în 1879 a început publicaţia TURNUL DE VEGHERE ŞI VESTITORUL PREZENŢEI LUI CRISTOS, al cărei editor a fost el singur până la moarte. Această revistă se publică de două ori pe lună; ea niciodată nu publică reclame, ci este dedicată în exclusivitate subiectelor religioase. Printre oamenii vorbitori de limbă engleză în Statele Unite, Canada şi Marea Britanie, circulaţia ei de două ori pe lună este de 45.000 exemplare. Este publicată, de asemenea, în Germania, Franţa, Suedia, Norvegia şi Polonia influenţând un mare număr al celor care subscriu în America şi Europa.

El a fost preşedintele SOCIETĂŢII DE BIBLII ŞI TRATATE TURNUL DE VEGHERE de la organizarea lor în 1884, până la moartea sa. A fost, de asemenea, preşedintele ASOCIAŢIEI TRIBUNA POPORULUI organizată în 1909 şi al ASOCIAŢIEI INTERNAŢIONALE A STUDENŢILOR BIBLIEI constituită în Londra în 1913, amândouă ultimele fiind anexate SOCIETĂŢII DE BIBLII ŞI TRATATE TURNUL DE VEGHERE. Prin aceste societăţi religioase, ca şi prin cuvântul gurii sale a vestit Evanghelia Împărăţiei lui Mesia. A fost autorul următoarelor publicaţii, publicate între anii 1881 şi 1914, fiecare având o circulaţie nemaipomenită, cum este arătat mai jos:

HRANĂ PENTRU CREŞTINII CUGETĂTORI — 1.450.000

UMBRELE TABERNACOLULUI — 1.000.000

PLANUL DIVIN AL VEACURILOR — 4.817.000

A SOSIT TIMPUL — 1.657.000

VIE ÎMPĂRĂŢI TA — 1.578.000

BĂTĂLIA ARMAGHEDONULUI — 464.000

ÎMPĂCAREA OMULUI CU DUMNEZEU — 445.000

NOUA CREAŢIE — 423.000

CE SPUN SCRIPTURILE DESPRE IAD — 3.000.000

El a fost, de asemenea, autorul broşurilor: CE SPUN SCRIPTURILE DESPRE SPIRITISM, VECHEA TEOLOGIE etc. El a fost autorul FOTODRAMEI CREAŢIEI care până la moarte a fost prezentată la mai mult de nouă milioane de persoane. El a scris şi a publicat Scenariul FOTODRAMEI CREAŢIEI, care a avut o circulaţie foarte largă. Publicaţiile sale au fost treduse în 35 de limbi. În acelaşi timp el a fost pastor la mai mult de 1.200 de adunări a Studenţilor Bibliei, din diferite părti ale lumii. Pe acestea le-a vizitat şi le-a învăţat în măsura în care a fost posibil.

El a organizat şi condus un Birou de Conferinţe, care în mod constant a folosit 70 de predicatori ai Bibliei, care au călătorit şi au ţinut discursuri din Scripturi. El a organizat şi a condus un Birou auxiliar cu 700 oameni, care şi-au dedicat o parte din timpul lor predicând doctrinele Bibliei. În fiecare an el a scris, practic, subiectele pentru revista LUNARĂ A STUDENŢILOR BIBLIEI, a cărei distribuţie anuală se ridica la aproximativ 50.000.000 exemplare.

Predicile sale săptămânale au fost manevrate de un ziar sindical. Mai mult de 2.000 de ziare cu un tiraj combinat a 15.000.000 de cititori, a publicat la un moment dat predicile sale. Punând totul la socoteală mai mult de 4.000 de ziare au publicat aceste predici.

Europa, o publicaţie al cărei editor se opunea adesea Pastorului Russell, odată a publicat următoarea declaraţie importantă în legătură cu el:

“Se spunea că scrierile sale, aveau mai mare circulaţie în fiecare săptămână, decât acele ale oricărui alt om; fără îndoială mai mare decât circulaţia combinată a scrierilor tuturor preoţilor şi predicatorilor din America de Nord; mai mare chiar decât opera lui Arthur Brishane, Norman Hapgood, George Horace Lorimer, Dr. Frank Crane, Frederick Haskins şi a multor altora dintre cei mai cunoscuţi editori şi scriitori sindicali luaţi împreună.

LUCRAREA SECERIŞULUI

Pastorul Russell s-a ţinut strâns de învăţăturile Scripturilor. El a crezut şi a învăţat că noi trăim în timpul celei de a doua prezenţe a Domnului şi că această prezenţă a început în 1874; că de atunci noi trăim în timpul “sfârşitului” — “sfârşitul veacului”, timp în care Domnul Îşi conduce marea lucrare a secerişului; că în armonie cu declaraţia Domnului Însuşi, această lucrare a secerişului este separarea creştinilor adevăraţi arătaţi ca “grâu” dintre cei care se declară creştini, arătaţi ca “neghină” şi adunarea sfinţilor adevăraţi în Împărăţia Domnului. Este interesant să fim atenţi la aceea că Isus a spus: “Care este deci robul credincios şi înţelept, pe care l-a pus stăpânul său peste ceata slujilor sale, să le dea hrană la timp? Ferice de robul acela pe care stăpânul său, la venirea lui, îl va găsi făcând aşa! Adevărat vă spun că îl va pune peste toate averile sale” (Matei 24:45-47). Mii de cititori ai scrierilor pastorului Russell, cred că el a îndeplinit slujba “acelui rob credincios şi înţelept” şi că lucrarea sa mare a fost, de a da casei credinţei hrană la timp potrivit. Modestia şi umilinţa sa l-au împiedicat să-şi pretindă în mod public acest titlu, dar a admis aceasta în discuţiile particulare. Pentru o descriere amănunţită a lucrarii sale vedeţi referinţele făcute în TURNUL DE VEGHERE din 1 iunie 1916.

În 1910 Pastorul Russell a vizitat Palestina şi Rusia. Acolo el a predicat la mii de evrei ortodocşi în legătură cu readunarea evreilor în Palestina. În 1911 el a făcut parte dintr-un comitet de şapte care au făcut o călătorie în jurul lumii şi în special a examinat condiţiile muncii misionare în Japonia, China, Corea şi India. Cu aceeaşi ocazie, el a vizitat din nou evreii din Palestina şi Galaţia explicându-le că profeţiile învaţă faptul că într-un viitor apropiat evreii vor fi din nou stabiliţi în Palestina. La întoarcerea sa în America, el a fost ovaţionat la Hipodromul din oraşul New York, de către mii de evrei, discursul său cu această ocazie fiind publicat de către ziarele evreieşti din America şi Europa.

Timp de 42 de ani ai lucrării creştine a Pastorului Russell, el nici o dată nu a cerut bani, direct sau indirect. Nici o colectă nu a fost făcută vreodată la vreo adunare organizată de el sau de careva din asociaţii săi. El a fost încredinţat de faptul că Domnul se va îngriji să aducă destui bani în lucrrea Sa; pentru că lucrarea a fost a Domnului şi nu a omului. Faptul că au fost contribuţii voluntare de la multe persoane, de peste tot din lume, a dovedit că hotărârea sa a fost corectă.

El şi-a consacrat întraga sa avere cauzei căreia şi-a dat viaţa. El a primit suma de 11 $ pe lună pentru cheltuielile personale. El a murit fără să lase vreo avere oarecare.

Aşa s-a treminat cariera celui mai remarcabil om. El a fost iubit în cel mai înalt grad de către cei care l-au cunoscut cel mai bine.

 

 

ULTIMELE ZILE ALE  PASTORULUI RUSSELL

R6001

NARATOR MENTA STURGEON — NEW YORK

Luni, 16 octombrie 1916, la ora 5 după masă, fratele Russell a părăsit ultima dată Casa Bethel. La amiază şi-a informat cea mai scumpă familie (pentru el) de pe pământ (fraţii, n. t.), că se aştepta să lipsească dintre ei pentru un scurt timp, şi şi-a exprimat speranţa că în timpul absenţei sale ei puteau fi fericiţi şi prosperi sub binecuvântările Domnului. El a mai spus că se aştepta ca el şi cel care-l însoţea, să aibă bucurie în serviciul Domnului. Apoi, în timp ce stătea cu familia la locurile lor, el a zis o rugăciune solemnă începând cu cuvintele:

“O Doamne, împarte îndurarea Ta promisă

Şi umple cu aceasta fiecare inimă consacrată”

şi  s-a retras liniştit în camera sa de lucru. Acolo a dictat 9 scrisori dând îndrumări unora, cu privire la îndatoririle lor. La ora stabilită a plecat pentru a nu se mai întoarce niciodată, spunând “la revedere” prietenilor, ieşind din sală şi plecând spre gară.

Trenul de Lehigh Valley a plecat din Jersey City la ora 6 după masă ducând pe iubitul nostru frate în ultima sa călătorie de peregrin, care avea să se termine în cer. Deoarece în ziua precedentă a ţinut o adunare publică în Providence şi Fall River, era obosit să înceapă dictarea şi de aceea nu a dictat nici o scrisoare în tren în seara aceea, după cum îi era obiceiul. S-a retras mai devreme ca de obicei, spunând “noapte bună”. Dimineaţa când a fost întrebat cum s-a odihnit, a dat răspunsul său obişinuit din călătoriile din ultimul timp: “pe amândouă părţile”, vrând să spună, în mod sigur, că în timpul nopţii şi-a schimbat deseori poziţia.

În ultima vreme ne spunea adesea că cu greu poate dormi, că se trezeşte noaptea în fiecare oră şi se gândeşte foarte mult ziua şi noaptea. Avea grija tuturor bisericilor în inima sa, şi boala sa fizică nu îi permitea să se odihnească mult. El a mâncat întotdeauna cumpătat şi a observat cu grijă efectul a tot ce mânca sau bea. Adesea împărţea porţia sa cu tovarăşul său, pentru a face economie. Obiceiul său permanent era ca înainte de fiecare masă să mulţumească, fie că a fost la hotel, în tren sau în altă parte. Avea un mod frumos de a-l face să se simtă bine pe cel care călătorea împreună cu el, ca acesta să nu se considere numai ca un servitor, prin a-i da destui bani la începutul călătoriei, pentru ca în timpul acesteia să-şi poată acoperi toate cheltuielile. Astfel a aranjat ca aceste cheltuieli să fie plătite alternativ; el plătea într-o zi pentru amândoi, iar tovarăşul său plătea toate cheltuielile în ziua următoare şi aşa decurgea toată călătoria.

Marţi dimineaţa am trecut graniţa în Canada, şi el a zis glumind: “Nu ai simţit cum se umflă podul la mijloc când am trecut peste el?” Despre Canada a spus: “Ei nu ne vor supăra, atâta timp cât doar trecem prin ea şi în ceea ce priveşte o vizită în Canada eu nu am dorinţa s-o fac, dacă ei nu mă doresc”. Cu două ocazii anterioare a avut încercări serioase în Hamilton, Ontario, dar acum când am trecut pe acolo nici nu a mai recunoscut Hamiltonul. Am schimbat trenul şi ne-am schimbat ceasurile după ora Londrei, şi în scurt timp, marţi după masă în Detroit, am avut prima oprire. Aici au început încercările fratelui Russell; ele au crescut constant, mai intense şi mai serioase până la sfârşitul căii. El a fost slab fizic şi obosit, totuşi a ascultat cu răbdare motivele de nemulţumire ale unui frate care i s-a plâns, iar după aceea a făcut tot ce a putut, pentru a împăca doi fraţi. Şoferul ne-a dus într-un loc greşit şi prin aceasta s-a pierdut mult timp valoros. Legătura cu altă maşină a fost defectuoasă. Un lucru de cea mai mare însemnătate, în legătură cu lucrarea secerişului, nu a avut succes. El a fost foarte dezamăgit şi uluit.

GREUTĂŢI PE DRUM

În trenul Pere Marquette spre Lansing, Mich., a făcut o remarcă: “Nu ne-am gândit că vom călători împreună la Lansing când ne-am întâlnit prima dată”, şi ascultătorul a fost surprins când a văzut că şi-a amintit bine de prima noastră întâlnire în Allegheny, cu ani în urmă. În felul acesta şi-a arătat el interesul şi iubirea sa faţă de cel pe care l-a luat cu sine din “Bethel” pentru a-l însoţi în această ultimă călătorie. La adunarea publică din Lansing a luat parte multă lume, dar din oarecare motiv a scăzut interesul şi mulţi au plecat; au fost atât de mulţi încât fratele Russell a vorbit despre aceasta mai târziu şi părea nedumerit. În gară a mai vorbit cu un frate drag despre diferite afaceri până la miezul nopţii când a spus că trebuie să se retragă.

Noi aşteptam ca în dimineaţa următoare, miercuri la ora 7, să fim în Chicago, dar în schimb ne-am găsit pe o linie feroviară laterală în Kalamazoo, fără nici o informare la ce ne-am putea aştepta. După cum am fost informaţi, întârzierea a fost cauzată de răsturnarea unei încărcături a unui tren de marfă din timpul nopţii, din care cauză trebuia să facem un ocol de vreo cincizeci de mile pentru a putea ajunge la destinaţie. În tren nu era vagon-restaurant şi datorită nesiguranţei nici n-am putut face rost de ceva să mâncăm. Acum ne-a fost chiar bună, o cutie cu unt de arahide pentru sandviş pe care ne-a dat-o un prieten prevăzător din Brooklyn. Aceasta ne-a fost micul dejun, iar după aceea prânzul. Când am ajuns în Chicago cu o întârziere de 6 ore şi jumătate am aflat că pierdusem legătura la Springfield, şi în consecinţă nu era posibil să avem întâlnirea în acel loc, chiar dacă ne-am gândit la orice cale posibilă. În Chicago rezistenţa fizică i-a fost suprasolicitată. Împrejurările ne-au obligat să mergem câteva mile pe jos, până când scriitorul acestor rânduri a fost foarte obosit şi a fost sigur că fratele Russell trebuie să fie şi el epuizat, deşi nu s-a făcut nici un fel de remarcă între noi, de felul acesta. Toate acestea s-au întâmplat după numai câteva ore de odihnă din noaptea trecută şi numai foarte puţină mâncare.

Eram în gara Union în Chicago unde făceam pregătirile pentru a putea pleca cu trenul de miercuri seara spre Kansas City via Springfield, când o doamnă din Sud, care fusese pentru un timp în vizită la Chicago, împreună cu fiica şi fiul ei, a venit la fratele Russell prezentându-se ca fiind fiica unei oarecare doamne, care mai înainte trăise în Allegheny, care a crezut adevărul, şi a cărei înmormântare a fost condusă de fratele Russell. Ea a explicat că deşi ea nu este “una de-a noastră” în înţelesul deplin al cuvântului, totuşi ea este credincioasă şi în special o interesează “Fotodrama Creaţiei” atât de mult, încât scrie o carte despre aceasta, cu titlul “Epoca de Aur” şi ea a dorit să aibă o copie a scenariului. Scenariul i-a fost promis şi trimis. Fratele Russell, ca de obicei, a întrebat-o despre consacrarea ei şi a ficei sale şi ele au răspuns că se gândesc la acest lucru cu multă seriozitate.

De câte ori l-am auzit întrebând pe oameni în tren, prin gări, în hoteluri, peste tot: “Eşti consacrat?” Aproape întotdeauna întreba de consacrare. El avea multe ocazii de acestea, deoarece oamenii îl recunoşteau peste tot şi doreau să vorbească sau să schimbe cu el câteva cuvinte. Oamenii de la tren: frânarii, portarii, conducătorii de tren şi călătorii îl cunoşteau. În gări, în hoteluri, pe străzi şi peste tot era recunoscut. De multe ori veneau oameni la mine în tren şi mă întrebau: “Nu este acesta Pastorul Russell?” şi spuneau: “Eu l-am cunoscut după poza sa din ziar” sau “L-am auzit predicând în cutare şi cutare loc”. Uneori, când el mergea prin tren, îmi puneau întrebarea: “Cine este acest domn distins, care este cu tine?” În felul acesta am putut să trimitem multe exemplare din Volumul I şi alte materiale tipărite ale Societăţii.

PIERDEREA VALIZEI FRATELUI RUSSELL

Era spre miezul nopţii, când am ajuns în Springfield unde trebuia să ne procurăm bilete. Fratele Russell a stat treaz până târziu şi avea de gând să nu doarmă până ajungem în Springfield, dar răspunzând la gentila convingere, a lăsat lucrurile de care trebuia să ne îngrijim în mâinile mele, şi s-a retras. Era o noapte ploioasă şi rece, dar prietenii credincioşi ne aşteptau în gară, pentru a-i preda corespondenţa şi a schimba câteva cuvinte cu el. Ei au fost mulţumiţi când le-am explicat împrejurările, au predat corespondenţa fratelui Russell  celui ce scrie aceasta, şi i-au transmis multă iubire creştină, ceea ce el a apreciat foarte mult.  Fratele care l-a înlocuit pe fratele Russell la Springfield, a spus că prietenii avuseseră mai puţine împotriviri pregătind conferinţa publică, decât oricând înainte, şi el a atribuit aceasta lucrării bune realizată în vizitele anterioare, când fratele Russell a vorbit la State Fair.

Joi dimineaţa în Kansas City, am avut aşa de multe greutăţi în privinţa cumpărării biletelor pentru Vest, încât prin ploaie a trebuit să fac un drum în oraş şi datorită acestei întârzieri fratele Russell a făcut, aici, ceea ce noi nu am ştiut niciodată că va face, adică a fugit să prindă un tren. Spun aceste lucruri pentru a arăta cât de diferită a fost această călătorie de toate celelalte dinanite şi cum încercările sale s-au intensificat în timpul călătoriei. Joi dupa amiază am ajuns în Wichita la timpul potrivit pentru o adunare de după amiază; dar aceasta şi altele în Wichita au dus mai mult sau mai puţin la pierderea valizei fratelui Russell. Fratele drag care şi-a luat însărcinarea pentru valiză, când şi-a pregătit automobilul să plece, a pus valiza pe treapta automobilului şi când a plecat, a uitat s-o ia cu el în automobil şi acesta a căzut jos undeva între gară şi locul adunării. Aceasta a  făcut ca cel ce scrie, să întrerupă consemnarea discursului şi să meargă înapoi cu fratele ca să găsească valiza pierdută. Noi am făcut tot ce am putut fără nici un rezultat, şi în sfârşit am dat un anunţ la ziar, în care ofeream o recompensă celui ce ar aduce valiza înapoi.

Am rămas acolo şi a doua zi, în speranţa că vom găsi valiza, cumpărând între timp unele lucruri de care fratele Russell avea nevoie în călătorie. Adunarea publică a fost ţinută seara, după care fratele Russell a fost foarte obosit. În dimineaţa următoare a ieşit mai târziu ca de obicei din camera sa de dormit, dar după micul dejun am lucrat împreună până la prânz la unele documente şi scrisori, pe care mai înainte le-a dictat. Aici s-a prezentat fratelui Russell un comis-voiajor cu o înfăţişare distinsă ca fiind interesat de scrierile sale. El s-a dovedit a fi fiul unui preot proeminent din Allegheny, care odată fusese un duşman înverşunat al fratelui Russell şi al lucrării salel. Soţia  acestui domn era, de asemenea, interesată; după aceea am întâlnit-o la adunarea publică din Dallas, Texas. După ce am făcut tot ce se putea face, pentru a afla unde ar putea fi valiza pierdută, am lăsat căutarea şi în scurt timp eram în trenul care trebuia să ne ducă la Convenţia din Dallas.

EXPERIENŢELE ÎN DALLAS

Deoarece am ajuns în Fort Worth la o oră timpurie, nu era convenabil pentru prieteni să ne întâlnească, şi am luat tramvaiul spre Dallas. La State Fair, Dallas era un târg şi toate hotelele erau arhipline. Condiţia fizică a fratelui Russell ne-a obligat să părăsim tramvaiul înainte de a ajunge în Dallas; astfel, când am ajuns pe jos după ce am trecut de vreo şapte clădiri pe străzi aglomerate, toate legăturile cu fraţii erau pierdute. După câteva dificultăţi ei ne-au găsit. Hotelurile erau toate arhipline şi drept urmare am fost duşi la o casă particulară, unde erau deja câţiva fraţi cari voiau să ia parte la Convenţie. Acolo am rămas sâmbătă şi duminică până la plecare spre următoarea întâlnire.

Fratele Russell a încheiat Convenţia din Dallas cu un ospăţ de iubire şi a fost foarte impresionat de seriozitatea şi credincioşia evidentă a prietenilor de acolo. În seara aceea a vorbit publicului două ore şi jumătate, timp în care nu puţină a fost dezordinea în spatele scenei, datorită mişcării unei trupe de teatru care trebuia să joace în teatru în acea seară. Un membru din această trupă l-a recunoscut pe Pastorul Russell ca şi vorbitor şi şi-a cerut permisiunea de a lua şi el parte la cântarea de încheiere. El avea o voce puternică, blândă şi s-a unit din toată inima cu noi cântand: “Cereţi toţi putere în numele lui Isus!” După o scurtă odihnă, în cel mai apropiat hotel, unii dintre noi au mers pe jos până la gară şi acolo ne-am făcut drum prin îmbulzeală cum am putut, trebuindu-ne o jumătate de oră după sosirea în staţie ca, să ajungem la trenul nostru. Fratele Russell era obosit şi avea dureri de cap, când s-a urcat în tren, în Dallas, în seara de 22 octombrie. A luat nişte medicamente şi s-a retras.

În dimineaţa următoare, când am sosit în Galveston, el nu se simţea bine deloc; dar fiindcă fraţii au aranjat o adunare dimineaţa a fost de acord să vorbească prietenilor la ora 11,30, urmând un discurs al fratelui Sturgeon. La această adunare a făcut ceva ce, noi niciodată înainte n-am ştiut despre el că ar mai fi făcut. El şi-a scris pe o bucată de hârtie textul său şi o strofă dintr-o cântare şi a spus prietenilor că procedase în acest mod pentru a nu face vreo greşeală. Această hârtie este în faţa mea şi pe ea este scris: “CÂND vor începe SĂ SE ÎNTÂMPLE ACESTE LUCRURI să vă uităţi în sus şi să vă ridicaţi capetele ştiind că eliberea voastră se apropie”.

    “Atunci să abunde cântările noastre

Şi fiecare lacrimă să fie uscată

Noi călătorim prin pământul lui Emanuel

Spre cele mai frumoase peisaje.”

ULTIMA MASĂ A FRATELUI RUSSELL

Discursul a fost consemnat şi va fi tipărit la timpul potrivit. Fratele Russell a dictat ultimele scrisori chiar înainte de a merge la această adunare. După adunare, fraţii au făcut o plimbare cu el pe Bulevardul See Wall şi se părea că se bucură de briza îmbălsămată a mării şi de valurile apelor frumoase ale Golfului Mexic. În decursul acestei plimbări scurte, pe Bulevard, un frate drag şi-a plâns necazurile sale fratelui Russell şi a primit sfaturi. Nouă fraţi au luat cina împreună cu noi, în ziua aceea, în hotelul Galvez, şi el le-a răspuns la întrebări şi se părea că se bucură de părtăşie şi de mâncare. Aceasta s-a dovedit a fi ultima masă pe care a luat-o fratele Russell. După aceea a gustat puţin suc de fructe, una sau două îmbucături de ou moale sau ceva în genul acesta.

Am fost la adunarea publică în Galveston, care a fost ţinută într-o sală spaţioasă şi frumoasă, dar fiind luni după masă n-au fost mai mult de 500 de persoane prezente. Totuşi, a avut de lucru tot aşa de greu şi poate chiar mai greu decât altă dată, astfel încât la sfârşit fratele Russell era foarte obosit. De aici am mers cu un automobil la poştă, iar de acolo la tren unde erau prietenii pentru a vorbi şi a-i pune întrebări până la timpul despărţirii. Între timp el nu mâncase nimic. La ora 7,45 eram în Houston. Aici îl aşteptau alţi fraţi serioşi şi sârguincioşi însoţindu-l până la o sală plină, unde erau cam 1.200 de persoane cărora le-a vorbit aproximativ 2 ore şi jumătate, luni în 23 octombrie vorbirea lui totalizând 6 ore. Era  el obosit? Era el epuizat?

După ce am călătorit toată noaptea, marţi dimineaţa am ajuns la locuinţa surorii Frost şi nu a fost de mirare că el avea mari dureri fizice. Strădaniile lui îl dădeau de gol mai mult ca niciodată. Corpul său istovit începea să se prăbuşească în punctul său cel mai slab. Cistita se acutiza. În dimineaţa aceea i-am procurat câteva lucruri — de fapt tot ce dorea; el părea să ştie exact ce să ia şi ce să facă. Tot timpul înainte de amiază s-a ocupat cu credincioşie de boala sa şi, deşi am mers să consultăm un medic care se interesa întrucâtva de adevăr şi ar fi fost fericit dacă l-am fi chemat să-l vadă, totuşi nu aceasta a fost dorinţa lui. El a apreciat oferta binevoitoare, dar a spus că nu are nevoie de serviciul unui medic. El ştia cel mai bine ceea ce trebuia făcut, a fost cel mai priceput în tratamentul său şi avea un servitor la îndemână care făcea cu plăcere şi fericit orice el dorea. Aceasta a fost tot ceea ce dorea. Cele mai alese fructe au fost puse afară, chiar lângă uşa sa, dar nu s-a atins de ele.

Starea se înrăutăţea serios. Fratele Russell a semnat câteva scrisori scrise de noi şi ne-a dat de înţeles că am făcut un lucru mai important decât ne-am închipui şi ne-a rugat să­-l înlocuim la adunarea care se va ţine la ora 11 în sală. Sora Frost ne-a pus, cu generozitate, automobilul său la dispoziţie aşa că am putut uşor şi repede să ne deplasăm la adunare şi înapoi. El a mers să cineze cu noi, a vorbit cu plăcere cu fiecare, şi a fost plin de umor ca de obicei, dar nu a mâncat nimic deşi cina era excelentă. După masă am mers braţ la braţ la etajul superior în camera sa, şi după ce a vorbit puţin timp ne-a cerut să facem serviciul de consacrare la ora 3 în sală. Noi am făcut aceasta şi ne-am întors imediat în camera lui.

Apoi eu m-am dus în oraş la toate oficiile telegrafice pentru a căuta o telegramă, care, după cum el credea, ar fi sosit din Chicago, fiindcă în Dallas n-am primit-o. Valiza sa sosise în Dallas. O fetiţă  a găsit-o în Wichita şi a păstrat-o până când a aflat, din anunţurile noastre prin ziare  ce să facă cu ea. Ea şi-a primit răsplata şi a fost fericită. Fratele Russell a fost dezamăgit tot timpul, din cauză că nu a primit o anumită telegramă. După ce ne-am întors, am rămas lângă el tot restul zilei şi de fapt foarte aproape de el în săptămâna care urma. La o săptămână după aceasta el era în glorie.

ULTIMUL SĂU DISCURS PUBLIC

Noaptea se apropia. Eu şedeam pe pervazul de jos al ferestrei aproape de el; mâinile mele zăceau pe genunchii săi şi faţa mea era îndreptată spre el. Iubirea curgea de la faţă la faţă şi de la inimă la inimă asemenea electrecităţii. Noi vorbeam în şoaptă, şi în timpul acestei convorbiri pline de iubire mi-a spus liniştit: “Iubite frate, te rog, rămâi în seara aceasta aproape de mine şi stai pregătit, ca atunci când eu voi întrerupe vorbirea tu s-o conduci mai departe”. Toate acestea păreau foarte neobişinuite, şi totuşi acest lucru a fost spus astfel încât să nu fie neliniştitor. Tovarăşul său a fost adânc impresionat şi i-a urmărit cu privirea faţa, ochii şi cuvintele sale, aprobând. El era gânditor. A fost plin de înţelegere fără să mai spună un cuvânt.

Seara şi-a ţinut vorbirea în cel mai mare şi mai bun teatru din San Antonio. Acesta, este într-adevăr o clădire frumoasă. Balconul de jos şi cele trei balcoane de deasupra erau pline de feţe serioase şi intelegente. Niciodată nu am văzut o adunare mai frumoasă. Discursul cu  subiectul “Lumea în foc”, a început în condiţiile cele mai favorabile. Gândiţi-vă la cel mai frumos lucru posibil şi nu veţi fi departe de ce a fost.

La ora 8,10 când totul era pregătit, fratele Russell se îndrepta spre tribună şi a început ultimul său discurs public. Scena era foarte frumoasă şi foarte impresionantă. Eu şedeam la dreapta sa, în spatele unui paravan şi am putut să văd fiecare mişcare a lui. Totul a mers bine cam 45 de minute, când am văzut că el intenţiona să părăsească tribuna. Fără vreun semn de suferinţă, cu totală stăpânire de sine, liniştit a părăsit tribuna, în timp ce eu mi-am dat toată silinţa, ca tot aşa de liniştit şi ordonat, să merg în locul lui şi fără să dau nici o explicaţie “am preluat firul vorbirii unde l-a lăsat el”. Am continuat cam 5 minute până când el s-a întors şi când a fost privilegiul meu să mă retrag tot aşa în linişte după cum s-a retras el şi să-mi iau locul după cortină. Ochii mi-au rămas fixaţi asupra lui pentru încă o jumătate de oră, când a plecat din nou şi eu am mers în locul lui, străduindu-mă să mă ţin strâns de ceea ce el îi învăţa prin folosirea lui Ilie ca un tip.

După o absenţă de şapte minute a revenit a doua oară şi a continuat discursul. El le vorbea ascultătorilor despre formarea celui dintâi crez în Niceea de către episcopii de atunci sub conducerea împăratului roman Constantin, când a plecat din nou. Firul istoriei a fost preluat în linişte şi dus mai departe timp de 10 minute, timp în care m-am gândit: “oare doreşte el ca eu să sfârşesc discursul?” Atunci învăţătorul nostru drag a venit înapoi, tocmai la timpul cuvenit, pentru a sfârşi discursul cu o încheiere potrivită. Era punctul culminant în toate discursurile sale publice. El îmi părea stând înconjurat de o aureolă de glorie. După ce a condus impresionantul auditoriu cu cântarea: “Salutaţi cu toţii puterea numelui lui Isus”, s-a rugat în modul cel mai impresionant şi când a venit  de la tribună m-a găsit aşteptându-l. A şezut pe scaunul pe care l-am folosit eu, şi în timp ce se odihnea, un prieten l-a fotografiat de câteva ori. Fiind ultimele fotografii, sperăm că sunt cele mai bune.

ÎN DRUM SPRE CALIFORNIA

Am fost conduşi la tren de cea care ne-a adăpostit în locuinţa ei şi s-a îngrijit de noi cu toate cele trebuincioase, despre care într-adevăr se poate spune: “Ea a făcut ce a putut”. Ea a spus că fusese fericită să poată sparge vasul de alabastru, şi mi-a dat bani suficienţi pentru a ne asigura un salon în tren din San Antonio până la destinaţia noastră din vest. La început Fratele Russell a refuzat gândind că era prea mult, dar mai târziu a fost înduplecat să accepte oferta binevoitoare, şi a făcut bine, pentru că în noaptea aceea s-a sculat de treizeci şi şase de ori în şapte ore.

Îndată ce am trecut din San Antonio am avut pentru prima dată privilegiul şi bucuria să-i dezleg şi să-i trag ghetele din picioare. Până acum nu a permis aceasta, deşi de mai multe ori m-am oferit; dar acum a acceptat cu dragă inimă şi mi-a spus în felul său amabil: “Îţi mulţumesc!”. În dimineaţa următoare era un om bolnav, deşi nu era pregătit să recunoască aceasta. Miercuri a rămas în pat toată ziua. În timp ce stătea întins în cuşeta sa, eu am luat loc lângă el pe canapea. Am urmărit cu privirea fiecare mişcare pe care o făcea, îi mângâiam capul, şi mă gândeam, ce uimitoare muncă a făcut acest creier! Luându-i mâna dreaptă, fină şi delicată şi lăsand-o să se odihnească în palma mea stângă, i-am mângâiat-o delicat cu dreapta; gândindu-mă la discursul său din San Antonio în seara precedentă şi la multe alte discursuri, când l-am văzut întrebuinţând această mână atât de plăcut, în momentul când demasca erorile crezurilor oamenilor ca fiind în contrast cu Cuvântul lui Dumnezeu, eu i-am zis: “Aceasta este cea mai măreaţă mână zdrobitoare de crezuri pe care am văzut-o vreodată!”. El a răspuns că nu crede că va mai zdrobi vreodată vreun crez.

Aceasta m-a determinat să-l întreb: “Cine va lovi Iordanul?” La aceasta el a răspuns: “Altcineva poate să facă aceasta!”, “Dar cum este cu plătirea dinarului?” am întrebat eu. El a ezitat un moment, şi apoi a spus: “Eu nu ştiu”. Fratele Russell era în mod evident nedumerit. Am vorbit apoi despre starea lui fizică. Iată ce a spus despre suferinţele sale: “Eu întotdeauna m-am gândit că voi avea unele suferinţe severe înainte de a-mi termina cursul, dar când am avut durerile în Pittsburgh m-am gândit că acestea trebuie să fie. Dar dacă Domnul voieşte să-mi mai adauge încă ceva, atunci este bine”.

În timpul acestei conversaţii mi-a zis: “Ce vom face?”. Gândindu-mă asupra acestui lucru plin de evlavie am zis: “Ei bine, frate Russell, se pare că îţi cunoşti cazul mai bine decât oricine altul, şi te-ai gândit la tot ce trebuie făcut. Am făcut eu tot ce consideri tu că trebuia făcut?” Nu voi uita niciodată vocea sa. Cuvintele sale au fost pline de mângâiere, profunde şi cu o voce slabă a zis: “Da, ai făcut, nu ştiu ce m-aş face fără tine”.

Fiecare mişcare pe care o făcea şi fiecare cuvânt care îl rostea, mă făceau să mă gândesc mai în profunzime, şi totuşi cu greu m-am putut gândi la faptul, că viaţa fratelui Russell se apropia de sfârşit. Gândul meu era gândul lui şi al tuturor prietenilor, că el, probabil, va fi aici până la sfârşit, şi că el va fi schimbat după ce lucrarea va fi terminată. Având aceasta în minte i-am răspuns întrebării lui zicând: “Deoarece noi am făcut totul ce am ştiut mai bine, şi tu devii tot mai slab — vitalitatea ta scade, în timp ce tu nu mănânci nimic, pentru a o reface — mă gândesc că, dacă ne întoarcem la Brooklyn, vei găsi acolo ceva care te va pune din nou pe picioare”. Răspunsul său la aceasta a fost: “Domnul ne-a permis să facem această călătorie”. Din aceasta eu am tras concluzia că el a vrut să spună: “Călătoria pe care am făcut-o în conformitate cu întregul program pe care l-am realizat a reprezentat voinţa Domnului în ceea ce ne priveşte pe noi, şi de aceea noi trebuie să facem tot posibilul pentru a o duce la bun sfârşit”. Gândul originar al scriitorului cu privire la această călătorie a fost că, fratele Russell, după ce a avut o vară grea din cauza multor convenţii la care a participat, ar fi mai bine să ia vaporul pe linia Mallory spre New York şi să facă drumul până la Galveston pe apă; dar obiecţia sa a fost că era prea mare ocol şi cerea prea mult timp.

ÎNTÂRZIEREA LA DEL RIO

Ne deplasam rapid cu trenul Pacificul de Sud prin sud-estul Texasului şi ne apropiam de Del Rio când am auzit, că un pod pe care urma să trecem fusese ars peste noapte, şi că, probabil vom fi ţinuţi un timp pe loc. Trenul nostru s-a oprit în Del Rio, şi noi eram în mijlocul unui tabere de grăniceri. Soldaţii mărşăluiau pe străzi, orchestra cânta şi în toate părţile era o mare gălăgie. Pe lângă aceasta erau încă trei trenuri încărcate cu soldaţi, împinse pe şinele de lângă trenul nostru şi aceşti oameni, cărora nu le era permis să părăsească trenul, urlau în continuu şi făceau tot felul de lucruri şi glume uşuratice. Aceasta a durat toată ziua şi toată noaptea. Mai mult, vremea era foarte caldă. Dar fratele Russell nu s-a plâns deloc. El nu a vorbit nimic despre soldaţi şi gălăgie.

Fiindcă Del Rio este un oraş cam de vreo 10.000 de locuitori, am putut să ne procurăm câteva lucruri necesare. La un moment dat i-am propus fratelui Russell să ne lase să mergem în oraş — să consultăm medicul principal pentru a vedea părerea sa, despre ce ar fi cel mai bine de făcut într-un astfel de caz cum este al lui, fără a spune medicului pentru cine cerem informaţii; dar aceasta nu i s-a părut a fi potrivit. Şeful din vagonul-restaurant care îl cunoştea pe fratele Russell a venit să-l vadă arătându-ne multă bunătate şi oferindu-se să facă tot ce era posibil. Vagonul restaurant era cu trei vagoane salon în faţa noastră. Din această cauză a trebuit să parcurgem acea distanţă pentru orice lucru mic de care aveam nevoie. După o zi întreagă de întârziere am ieşit din Del Rio, marţi dimineaţa şi am fost primii care am trecut peste podul reconstruit.

Când trenul nostru a început să treacă peste pod ne-am grăbit să-i spunem fratelui Russell. Am ajuns în salon tocmai când vagonul nostru se afla pe mijlocul podului. Când i­-am făcut de cunoscut aceasta, s-a ridicat din pat şi s-a uitat pe fereastră. Între timp am trecut dincolo şi atunci am spus: “Frate Russell, noi adesea te-am auzit vorbind despre timpul când vom trece peste râu, şi acum, în sfârşit am trecut”. Un surâs plăcut a apărut pe faţa lui, dar n-a rostit nici un cuvânt. Am început să ne gândim că el ar putea trece peste râu, dar cu siguranţă nu foarte curând. Era octombrie, şi îmi venise în gând faptul că tocmai aşa după cum noi acum a trebuit să întârziem o zi, înainte de a putea trece râul în sud-estul Texasului, aşa şi el va rămâne cu noi o zi profetică, ca apoi în octombrie 1917 să treacă dincolo. Cu aceste gânduri care ne treceau prin minte, am făcut ce am putut mai bine, pentru a servi în orice fel posibil pe iubitul, răbdătorul, nemurmurătorul şi recunoscătorul nostru frate Russell. A fost greu să-i dăm să bea apă fără să o verse dacă nu-l ridicam mai întâi. Erau multe de făcut tot timpul, ziua şi noaptea, şi le-am considerat ca un mare privilegiu. Adesea ne gândeam că trebuie să fim mai credincioşi datorită iubiţilor prieteni de acasă.

Vineri seara, când am ajuns la nodul de cale ferată, în California unde a trebuit să schimbăm trenul, fratele Russell s-a sculat din pat şi s-a îmbrăcat ca de obicei, deşi desigur era foarte slab. A fost tocmai ceea ce noi ne gândeam că el ar face când a sosit timpul pentru următoarea lui adunarea, deoarece el adesea procedase aşa înainte. Sâmbătă toată ziua în dureri violente, în slăbiciune mare, îngrămădindu-i-se piedicile în fiecare moment el a luptat cu lucruri de birou asemenea unui uriaş. Niciodată n-am văzut şi n-am auzit ca cineva să-i egaleze eroismul. Prietenii l-au dezamăgit, şi el se întreba dacă Domnul nu era împotriva lui în unele lucruri. Încercările sale au devenit mai aspre şi mai grele. Totuşi el nu a murmurat, nici nu s-a plâns. El a promis Domnului că nu va face aceasta, şi s-a ţinut de promisiune. Era atât de măreţ, încât eu aproape întotdeauna ezitam să mă apropii de el.

ÎN LOS ANGELES

Trenul nostru a sosit în Los Angeles la 29 octombrie dimineaţa, cu o întârziere de o oră sau poate mai mult, şi noi nu avusesem nimic de mâncare. Fraţii s-au bucurat să ne vadă, dar expresia feţelor lor s-a schimbat când au văzut pe iubitul nostru frate Russell. Ei au văzut că era slab, dar n-au ştiut cât de bolnav era. Pe lângă aceasta, el încă nu voia să recunoască faptul că într-adevăr era bolnav. Cam la ora zece am ajuns la hotel, şi eu l-am întrebat dacă pot să-i aduc ceva de mâncare. A spus că nu este flămând, şi m-a rugat să-i propun ceva. Eu am făcut aceasta. El a fost de acord cu ceea ce i-am propus, dar a gustat puţin numai. Când i l-am adus,  m-a întrebat dacă eu luasem micul dejun, şi când am răspuns că nu, a voit să ştie de ce. I-am spus că pentru faptul că eu am dorit ca el să-l ia primul. Mi­-a spus că nu vrea să mănânce micul dejun, până nu voi fi mâncat eu primul.

Chiar aşa era fratele Russell. Întotdeauna, atât de grijuliu pentru alţii. Oricând îmi cerea să fac ceva pentru el îmi zicea: “Te rog”, şi după ce făceam întotdeauna spunea: “Îţi mulţumesc”. El a fost o minune. Fratele Homer Lee a făcut ce a putut pentru fratele Russell în timp ce am fost acolo şi ne-a dat când am plecat cele mai bune medicamente în speranţa că ele îi vor fi de folos. Fraţii din Los Angeles au fost prietenoşi în toate felurile.

ULTIMUL DISCURS AL FRATELUI RUSSELL CĂTRE BISERICĂ

Când a sosit timpul pentru adunarea cu prietenii, după amiază, fratele Russell s-a sculat şi s-a pregătit de drum, iar fraţii au venit după el cu automobilele lor. Era ora 4,30 duminică după amiază când am părăsit hotelul, ca să mergem la adunarea care s-a ţinut în aceeaşi sală în care s-a ţinut şi Convenţia din Los Angeles în prima jumătate a lunii septembrie. Este o sală liniştită şi potrivită. Noi nu cunoştem nici o sală mai bună sau mai potrivită pentru locul în care fratele Russell să fi putut da ultimul său mesaj bisericii. El a prevenit pe fraţi să nu-i destăinuie starea sa fizică, spunând: “Nu mă trădaţi fraţilor”.

Voi ştiţi că iubitul nostru frate Russell a luat atât de mult în consideraţie sentimentele altora încât niciodată nu s-a prea rezemat pe simpatia prietenilor — a fost atât de plin de consideraţie încât numai puţini ştiau că el de treizeci de ani era suferind. Cu o ocazie recentă a anunţat familia Bethel că nu va fi jos la micul dejun şi mai târziu mi-a spus că din cauza familiei nu a venit jos — că ei ar fi avut prea mare compătimire faţă de el şi nu voia să se folosească de vitalitatea lor. A învăţat să se sprijine numai pe Braţul Puternic! El nu a avut nevoie de noi în mod deosebit, dar noi am avut nevoie de el.

Noi am fost atenţi să ne supunem fiecărei dorinţe a lui; de aceea nimeni nu a atras atenţia asupra condiţiei sale, şi în acest sens nimeni nu “l-a trădat”. Totuşi s-a trădat chiar el. Pentru un observator ager, simpla sa prezenţă spunea mult. Dar mai mult decât atât, când s-a oprit în faţă podiumului pentru a începe vorbirea, din consideraţie faţă de auditorul minunat din faţa sa (deoarece toate locurile erau ocupate) a spus “Regret că nu sunt în stare să vă vorbesc cu forţă sau cu putere” şi a făcut un semn conducătorului adunării să înlăture amvonul şi să-i aducă un scaun. Aşa cum stătea aşezat a zis: “Scuzaţi-mă, vă rog pentru că stau pe scaun”. În adâncă umilinţă, în mari suferinţe şi în felul cel mai solemn a vorbit cam 45 de minute şi apoi, un timp scurt, a răspuns întrebărilor.

La sfârşit a spus: “Eu trebuie să vă zic, la revedere la toţi, şi vă las ca amintire un text: Numeri 6:24-26: “DOMNUL să te binecuvânteze şi să te păzească! DOMNUL să facă să lumineze faţa Lui peste tine, şi să se îndure de tine! DOMNUL să-şi înalţe Faţa peste tine, şi să-ţi dea pacea”. Fie ca binecuvântarea Domnului să fie din belşug asupra voastră. Apoi el a binecuvântat foarte mult adunarea din Los Angeles. Fiecare trebuie să dorească să-şi facă partea sa. Indiferent ce ar face alţii, fiecare să-şi facă partea sa. Acum cântaţi cântarea numărul 1:

Spirite sfânt rămâi cu noi,

Fii mângâiere celor goi;

Fii-ne pază-n drumul nost,

Călăuză în orice loc!

PĂSTRAŢI ACEST SPIRIT ÎN MIJLOCUL VOSTRU

Continuând a spus: “Nu este acesta un gând frumos? Păstraţi acest spirit în mijlocul vostru. Aveţi încredere desăvârşită în Domnul şi veţi fi conduşi bine. Noi nu am fost aduşi la adevăr printr-o lozincă omenească, ci prin Cuvântul Domnului. Noi ştim că Domnul va duce toate lucrurile la îndeplinire. Eu îmi iau rămas bun de la voi toţi”. Astfel duminică, la 6,05 după masă, în 29 octombrie, când a părăsit acel amvon, el a rostit pentru totdeauna ultimul său discurs adresat Bisericii de această parte de văl. Inimile noastre sunt plecate până la pământ! Noi onorăm smeriţi pe Dumnezeu, Tatăl nostru ceresc la picioarele lui Isus. Noi am prefera să tăcem, dar de dragul Bisericii vom continua:

Câţiva au încercat să vorbească cu fratele Russell în automobilul în care am mers, dar era prea târziu. Am sosit imediat la gară, şi când ne-am dat jos, am lăsat pe unul înapoia noastră. Fratele Sherman a avut privilegiul să fie cu noi la gară şi să ne facă multe servicii. Când fratele Russell şi-a semnat numele pe biletele de tren la Kansas City, aceasta a fost ultima sa semnătură. Acum a fost privilegiul nostru să-i semnăm numele. Am mers la tren, în timp ce fratele Sherman a intrat în farmacia cea mai apropiată pentru a-i cumpăra ceva. S-a întors la ora 6,30 şi noi i-am zis la revedere. Trenul Santa Fe numărul 10 pornise; am intrat în compartimentul vagonului Roseisle, apoi în salon şi când am închis uşa şi am încuiat­-o l-am închis pe el înăuntru şi i-am închis pe ceilalţi afară pentru totdeauna. De acum înainte Ghetsimani! Victorie! Glorie!

CĂLĂTORIA DE ÎNAPOIERE A ÎNCEPUT

El m-a pus să-i aduc diferite lucruri de care ar fi avut nevoie peste noapte, şi să i le pun într-un loc potrivit — sub cuvertură, sub pernă şi pe pervazul ferestrei, aşa încât să le ajungă pe toate fără să mă mai deranjeze. Am făcut totul cum ne-a ordonat; am fost fericit să pot face şi i-am mărturisit. El mi-a răspuns: “Îţi mulţumesc; eu te las să-mi faci ceva, pentru că văd că eşti aşa de serviabil”. A fost plăcerea mea să fiu îngrijitorul, în timp ce el era atât medic cât şi pacient ­— ce nume potrivit (cuvântul englezesc patient înseamnă pacient şi răbdător n. t.) — nu mai avea nevoie de serviciul altui medic sau al asistentului, asistentul a devenit antrepernor de înmormântare care s-a îngrijit de ceremoniile solemne pe care le-a văzut făcându-le alţii înainte. Am fost atent să-l întreb: “Totul este bine, frate Russell?” M-a asigurat că era, mi-a mulţumit şi m-a rugat să mă culc, arătându-mi cum m-ar chema în caz de nevoie. Apoi mi-a dorit noapte bună şi s-a întors pe partea stângă, cu faţa către fereastră.

Nu ştiu la cât timp după aceea am fost trezit din somn prin ciocănit şi chemându-mă pe nume ­— probabil după 2 ore. Am mers repede la el şi am făcut ce mi s-a cerut, auzindu-l din nou zicând: “Îţi mulţumesc”, şi iar m-am culcat. De data aceasta, totuşi, m-am culcat cu gândul că nu voi dormi prea profund. După o oră a bătut şi m-a chemat din nou şi eu am fost lângă el şi imediat am observat că se apropie încă un frison violent. Primul îl avusese cu două nopţi înainte. L-am acoperit cu cinci cuverturi de tren, pe care le-am aranjat bine de toate părţile, dar încă tot tremura. I-am dat ce mi-a cerut şi a fost fericit când suferinţa a încetat. Eu am rămas lângă el şi din când în când mă culcam lângă el pe canapea.

PREGĂTIRI PENTRU MOARTE

Spre dimineaţă mi-a dat să-i fac un halat, pentru a fi mai comod, prinzând cu ace cu gămălie într-o pătură de lână un cearceaf; l-am învelit cu ea, ca într-un halat şi i-am fixat-o bine sub bărbie. Pentru acesta a stat în picioare, pe podea, apoi s-a culcat pe canapea în loc să se întoarcă în pat. De aceea eu stăteam pe patul lui, iar el şedea înaintea mea. După câteva ore s-a dovedit că halatul era mai degrabă incomod, pentru că cearceaful şi pătura nu puteau sta legate. Atunci s-a ridicat şi mi-a zis: “Te rog fă-mi o togă romană”.

Nu am înţeles ce înseamnă aceasta, dar n-am voit să-l fac să repete fiindcă el era foarte slab. Vocea i-a devenit aşa de slabă, încât trebuia să repete aproape tot ce spunea. I-am spus de cateva ori: “Dragă frate Russell, mie nu-mi place să te rog să repeţi ceva (obiceiul meu era ca întotdeauna să-l ascult cu atenţie, astfel încât, să nu fie necesar să repete), dar vocea ta este atât de slabă, încât abia se aude”. El repeta întotdeauna, până când în cele din urmă nici repetatul nu mai folosea, după care făcea semne. În cele din urmă au încetat şi semnele.

Eu am spus: “Frate Russell, eu nu înţeleg ce vrei să spui”. El a spus: “Îţi voi arăta”. Mi-a arătat să iau un cearceaf curat şi să-l îndoiesc doisprezece ţoli la marginea de sus; apoi am luat un al doilea şi am făcut la fel. Punând mâna stângă pe umărul lui drept a zis: “leagă-le aici”. Având în buzunar o hârtie cu ace de siguranţă, pe care o cumpărasem recent, mi-a fost uşor să ţin cearceafurile pe umărul său drept şi în acelaşi timp să ajung la buzunar şi să iau un ac de siguranţă. Cearceafurile fiind fixate cu acul, aşa cum mi-a cerut, el a zis: “Acum prinde-le şi pe celălalt umăr”. Aşa am făcut. Apoi a stat în picioare, şi un cearceaf îi atârna înainte de la gât până la picioare în faţă, iar celălalt în spate, fiind agăţate împreună pe amândouă umerile şi îndoite la margine. O clipă a stat drept înaintea mea, fără să spună un cuvânt, apoi s-a întins pe canapea, pe spate, a închis ochii şi zăcea înaintea mea ca într-un giulgiu, un tablou perfect al morţii.

Eu şedeam pe marginea patului veghind asupra sa, şi prin minte mi-a trecut gândul morţii. Pentru mine a fost dificil să las în capul meu gândul că fratele Russell urma să moară.  Nu o pot crede precis, nici chiar acum. Toate acestea păreau aşa de străine faţă de ceea ce noi aşteptam. Totuşi ştiu acum că Domnul ne-a învăţat treptat pe amândoi, de când am părăsit San Antonio până în ceasul acesta, că sfârşitul fratelui Russell se apropia repede. Cât de mult a putut înţelege fratele Russell sau a însemnat pentru el aceste mişcări, noi nu putem şti sigur. Acestea au fost, cel puţin, cele mai înţelepte lucruri ce puteau fi făcute în cazul său, dar pentru noi înseamnă mult mai mult şi noi credem că Domnul aşa a aranjat. Toga a fost purtată de funcţionarii romani şi uneori de către preoţi, uneori simbolizând victorie şi pace şi alteori faptul că acela care o poartă şi-a îndeplinit votul său. După părerea scriitorului toate acestea au o însemnătate. El îşi împlinise voturile sale! Câştigase victoria! Era în pace. Din acel moment era pusă deoparte pentru el Coroana Dreptăţii pe care Domnul în scurt o va pune pe fruntea sa nobilă.

PRIVITOR LA VOLUMUL ŞAPTE

Cu acele scene în faţa mea şi cu gândurile sfarşitului alergând prin mintea mea, a fost numai natural să-mi spun: nu ar fi mai bine să-l întreb pe fratele Russell privitor la unele lucruri? În această stare sufletească şi din acest motiv am întrebat de volumul şapte şi am primit răspunsul său: “Altcineva poate să-l scrie”. Eram mulţumit. Vorbise despre lovirea Iordanului, despre plătirea dinarului şi despre scrierea volumului şapte; şi aceasta era deajuns. Nu a rămas nici un lucru de care să ne îndoim sau să ne fie frică. Noi credem că el a spus tot ce dorea să spună, şi că, Domnul prin el a dat Bisericii tot ce dorea să aibă, tot ceea ce priveşte aceste lucruri mari, esenţiale şi importante. Fratele Russell părea că nu avea nici o dorinţă, nici nu se părea că are nevoie să spună ceva, sau să facă multe lucruri mărunte la sfarşitul vieţii sale, pe care le-a lăsat nefăcute. El îşi terminase cursul. Lucrările sale s-au sfârşit. El era pregătit să fie jertfit.

Luni am fost toată ziua prinşi, la modul cel mai solemn, astfel încât n-am avut timp nici pentru a lua prânzul şi cina. Când a venit noaptea, el zăcea în patul lui, iar eu eram întins pe canapea îmbrăcat, pentru a mă odihni puţin. Eram tocmai pe punctul de a adormi când mi s-a părut că am auzit cuvintele “frate Sturgeon”. Pe când mă ridicam, mi-au venit în minte experienţele lui Samuel. Eu m-am plecat peste el şi l-am întrebat: “Frate Russell, m-ai chemat?” El a răspuns: “Da”, şi mi-a cerut să fac un lucru fără importanţă, după care m-am culcat a doua oară. Peste scurt timp mi s-a părut că numele meu era chemat din nou. Am întrebat ca şi înainte, m-am plecat iarăşi peste dânsul şi l-am auzit şoptind: “Încerc să găsesc ceva de lucru pentru tine”. Din aceasta eu am înţeles că fratele Russell doreşte ca eu să fiu treaz în noaptea aceasta; şi s-a dovedit a fi chiar aşa.

MOARTEA SE APROPIE

Eu am continuat să fac multe lucruri mărunte necesare, după cuvintele sau semnele sale, până când a început un alt frison (al treilea). L-am înfăşurat în mai multe pături şi le strângeam bine pe lângă el, dar el încă tremura. Din cauza aceasta m-am pus lângă el şi mi-am lipit faţa mea de faţa lui până când am simţit căldura reîntorcandu-se în corpul său. Faptul că frisonul acesta a fost al treilea în patru nopţi, întărea impresia mea, că sfârşitul se apropia.

Cam la miezul nopţii, o mare schimbare a venit peste el. Lui nu-i mai păsa de nici un  medicament şi se părea că nici măcar nu-i mai este sete, ca mai înainte. Unele lucruri au încetat aproape cu totul. Durerile lui au devenit mai mari. Nu mai putea sta întins în pat ca înainte. Acum trebuia să şadă ridicat, şi dacă voia să se culce, atunci se îndoia şi îşi rezema capul pe fereastră şi nu pe pernă. În poziţia aceasta putea să stea liniştit puţin timp, până când gura i se umplea de lichid din stomac şi făcea semn să fie ridicat. Eliberat de aceasta, a cerut să fie coborât mai jos pentru a sta mai comod, până când pentru a preveni strangularea trebuia să fie ridicat din nou. Aceasta fiind prevenită, cu atenţie cuvenită, se culca din nou pentru uşurarea durerii.

Aşa a continuat timp de şapte ore, cu frecvenţă crescută şi cu slăbiciune. El nemaiputând să-şi exprime dorinţele prin cuvinte, o făcea prin semne. Când stătea pe pat şi dorea să fie ridicat, îşi ridica mâna dreaptă, aşa încât capul meu se fixa în curbura braţului său şi putea să se prindă de gâtul meu în timp ce braţul meu stâng se putea fixa de gâtul lui şi astfel îl ridicam în poziţie şezândă. Aceasta a continuat până mi-a venit în minte gândul că oare care dintre noi va fi primul istovit de puteri. Eu m-am gândit la prietenii de acasă şi la mulţi prieteni interesaţi de pretutindeni. Am privit la Domnul şi m-am întărit singur zicându-mi: “Voi sta cu el până la sfârşit”.

Dimineaţa devreme a cedat. Era epuizat şi acum l-am putut aşeza întins pe pat cu capul pe pernă la locul său obişnuit şi el în sfârşit a putut să se odihnească. A venit liniştea de după furtună. El murea treptat, împăcat şi în pace; eu stăteam veghind asupra sa, iubindu-l şi arătându-mi iubirea prin mângâierea uşoară a părului, bărbii şi frecţionându-i capul, mâinile şi picioarele. Mi se părea că nu sunt capabil să fac destul pentru el, acum când a trecut peste o anumită linie.

ULTIMELE ORE

Luni, l-am ridicat de câteva ori în pat; m-am aşezat în spatele lui pentru a-l rezema şi el şi-a proptit capul de-al meu. La un moment a şoptit: “Ai ceva de sugerat?” Eu am avut, deoarece am dorit ca el să se întoarcă direct la Galveston şi de acolo să ia vaporul până la New York, sau să călătorească cu trenul fără a se opri în Topeka, Tulsa sau Lincoln. Răspunse: “Ajunge zilei necazul ei” de unde eu am înţeles că Topeka şi alte locuri ar fi putut să se îngrijească singure de ele, când ajungem acolo, şi noi nu trebuia să ne gândim deocamdată la ele. Atunci l-am întrebat privitor la Volumul şapte şi după aceea m-am gândit ce să sugerez. După un timp de linişte totală m-am gândit că eu voiam să-i spun ceva despre moarte şi anumite lucruri în legătură cu aceasta, dar am ezitat şi cu greu am ştiut cum să încep. Şedea în pat, şi eu mi-am pus mâna după gâtul lui zicându-i: “Frate Russell, tu eşti un om foarte bolnav”. Buzele sale tremurau; eu l-am culcat şi mi-am întors faţa de la el ca să plâng. Mersesem prea departe. Am ştiut că nu trebuia să mai încerc din nou. Era evident că nici el, nici eu nu mai putem suporta aceasta şi că nu se mai putea face nimic.

Cel mai minunat lucru, despre acest cel mai minunat om, a fost că el în tot timpul suferinţelor, încercărilor, incomodităţilor şi neliniştilor sale nu s-a plâns nici cu un cuvânt, nu a suspinat, nu a murmurat, nu a vărsat nici o lacrimă. A fost hotărârea lui să nu murmure sau să se plângă; şi şi-a păstrat-o până la sfârşit. El a murit făcând cu totul voia Părintelui şi îndeplinindu-şi votul. “Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul!”

MOARTEA FRATELUI RUSSELL

Am vegheat lângă el tot timpul, marţi dimineaţa, având doar puţin lucru, acela de a priveghia şi a mă ruga. Observând că aceasta este ultima zi din octombrie, am tras concluzia că el va muri înainte de miezul nopţii şi în consecinţă am scris iubiţilor fraţi din Brooklyn următoarea telegramă: “Înainte de sfârşitul lui octombrie, iubitul nostru frate Russell va fi cu Domnul în glorie. Noi suntem singuri în vagonul Roseisle al trenului Santa Fe Nr. 10, care a sosit în Kansas City miercuri dimineaţa la ora 7,35 şi el moare asemenea unui erou. După ce va fi îmbălsămat voi veni acasă cu rămăşiţele lui pământeşti, sau voi merge direct la Pittsburgh”. Am chemat apoi pe conductorul vagonului de dormit şi, de asemenea, pe însoţitor şi le-am zis: “Doresc să vă arăt cum poate muri un mare om a lui Dumnezeu”. Aceasta i-a impresionat adânc, în special pe însoţitorul vagonului. Am chemat şi pe conductorul trenului şi am chemat prin telegraf un medic, care să urce în tren în Panhandle ceeace el a şi făcut. A văzut situaţia, a recunoscut exactitatea diagnosticului şi în final mi-a spus numele său şi a plecat, înainte de a pleca trenul mai departe.

La ora unu am scos pe toţi afară din cameră, am închis uşa şi am vegheat în linişte lângă el, până la ultima sa suflare. Am observat apropierea semnelelor morţii, înainte de a chema personalul trenului. Acestea au continuat până când unghiile de la degete şi-au schimbat culoarea, când pe fruntea sa nobilă a apărut o transpiraţie rece, când mâinele şi picioarele deveniseră reci, când faţa lui arăta o ruptură, când picioarele lui fuseseră trase în pat asemenea lui Iacov, din vechime, când respiraţia se rărise, când pleoapele sale se deschiseră asemenea petalelor unei flori şi dezveliră acei ochi — acei minunaţi ochi, în toată măreţia lor — pe care nu-i voi uita niciodată. Imediat după aceasta el nu mai respira; apoi i-am sărutat fruntea sa nobilă şi am ştiut că el plecase pentru a fi pentru totdeauna cu şi asemenea Domnului, pe care l-a iubit atât de mult.

“O, Domnul meu, foloseşte-mă ca pe îngerul din Ghetsimani!

Umple-mă cu Spiritul Tău sfânt al iubirii divine!

Fă-mă compătimitor, înţelept, astfel încât orice inimă îndurerată

Să poată veni, să nu caute în zadar mângâiere prin Cuvântul Tău,

Şi întărită, mângâiată să iasă din temniţă sau din moarte

Să sufere cu răbdare batjocurile crude ale limbii

Să-ţi poarte crucea până la cel mai amar sfârşit, şi atunci să spun calm,

S-a sfârşit, şi cu credinţă neclintită să treacă pe sub văl!”

S-a stins o stea, dată lumii de Dumnezeu,

S-a stins o lumină pe acest pământ.

O viaţă a unui om nobil a zburat la Dumnezeu,

Pentru a gusta bucurii fără de sfârşit.

Dacă ați găsit o greșeală, vă rugăm să inserați fragmentul și să apăsați Ctrl+Enter.