Socotiți totul a fi bucurie, frații mei, când cădeți în diverse ispitiri— Iacov 1:2.
Fără îndoială că adesea cu toții dorim ca toate încercările să fi trecut și să fim acceptați printre biruitori. Dar răbdarea, credința și încrederea trebuie să-și facă lucrarea de purificare în inimile noastre, făcându-ne cu o dispoziție bună, doritori și ascultători față de Domnul. Să înainteze, deci, lucrul bun. Să ne bucurăm dacă încercările ne-au adus lecții de orice fel, care ne sunt folositoare, căci ele au urmărit să ne facă mai puternici în caracter, mai fermi pentru adevăr și dreptate, mai conștienți de slăbiciunile noastre și mai precauți față de ele. Chiar și luptele care au avut ca rezultat numai victorii parțiale este posibil să fi fost în avantajul nostru. Chiar și în punctele în care poate să fi avut eșecuri absolute rezultatul poate fi o întărire a caracterului, o cristalizare a hotărârii, din nou, pentru un mai mare zel în această direcție și o umilință a inimii înaintea Domnului, în rugăciune— Z ’02, 133(R3000).
* * *
Ispitirile despre care se spune aici sunt încercările creștinului care țin de pierderi, dezamăgiri, întârzieri, restrângeri, abandonări, defecte, lipsuri, slăbiciuni, greșeli, eșecuri, pedepse, greutăți, necesități, calamități, înțelegeri greșite, dezacorduri, despărțiri, denaturări, împotriviri, boală, dureri, întristări, pericole și persecuții. Tendința naturală a acestor încercări este să ne necăjească, dar noi să ne bucurăm în ele ca dovadă a favorii lui Dumnezeu și ca ocazii pentru dezvoltarea noastră. La început este imposibil să ne bucurăm în mijlocul unor astfel de încercări; tot ce putem face este să le socotim a fi bucurie, adică bucurie socotită nu reală. În curând această socotire va intra în obișnuință, iar acest obicei va produce treptat o bucurie care ne va face în stare să ne bucurăm și să găsim plăcere, dacă nu de necazurile noastre totuși în mijlocul lor. Aleluia! — PT 1935, 171.
Prin onoare și dezonoare, prin vorbire de rău și vorbire de bine, ca înșelători și totuși adevărați … nedând poticnire în nimic, ca nu cumva serviciul să fie defăimat — 2 Corinteni 6:8, 3.
În timp ce ne îndeplinim îndatoririle cât putem de bine și când este evident că binecuvântarea și favoarea lui Dumnezeu sunt asupra noastră și asupra afacerilor noastre în cel mai înalt grad, deodată pot apare necazuri, se pot ivi împotriviri, puterile întunericului par să triumfe și pentru un moment putem apare ca vinovați înaintea oamenilor și parcă și providența divină ne-ar fi părăsit. Astfel de experiențe, fără îndoială, sunt foarte folositoare, căci, deși cântăm:
„Mai bine a umbla cu Dumnezeu în întuneric,
Decât a merge singur în lumină”,
totuși, aceasta poate fi doar o laudă goală, dacă nu am trecut prin experiențe grele, care să dezvolte în noi o astfel de credință și o astfel de încredere, încât să ne ținem de mâna Domnului și să fim și în cel mai întunecos ceas încrezători în providența divină— Z ’01, 314(R2885).
* * *
Creștinul are experiențe foarte diferite în viața sa, și în mijlocul acestor experiențe foarte diferite creștinul trebuie să se păstreze în iubirea lui Dumnezeu și să urască egoismul. Oricât de iubit, onorat sau lăudat ar fi, aceasta nu trebuie să-l abată de la loialitatea față de Dumnezeu, și oricât de dezonorat, defăimat și acuzat pe nedrept ar fi, aceasta nu trebuie să-i strice inima și să-l facă un netrebnic. Lozinca sa în orice împrejurare este loialitatea față de dreptate, care trebuie să triumfe în cele din urmă — PT 1933, 16.
Întrebări: Am suferit eu săptămâna aceasta pentru că am depus mărturie pentru Adevăr? Cum s-a întâmplat? Cum am suportat suferința? Care au fost rezultatele?
Spelling error report
The following text will be sent to our editors: