Socotiți totul a fi bucurie, frații mei, când cădeți în diverse ispitiri— Iacov 1:2.
Fără îndoială că adesea cu toții dorim ca toate încercările să fi trecut și să fim acceptați printre biruitori. Dar răbdarea, credința și încrederea trebuie să-și facă lucrarea de purificare în inimile noastre, făcându-ne cu o dispoziție bună, doritori și ascultători față de Domnul. Să înainteze, deci, lucrul bun. Să ne bucurăm dacă încercările ne-au adus lecții de orice fel, care ne sunt folositoare, căci ele au urmărit să ne facă mai puternici în caracter, mai fermi pentru adevăr și dreptate, mai conștienți de slăbiciunile noastre și mai precauți față de ele. Chiar și luptele care au avut ca rezultat numai victorii parțiale este posibil să fi fost în avantajul nostru. Chiar și în punctele în care poate să fi avut eșecuri absolute rezultatul poate fi o întărire a caracterului, o cristalizare a hotărârii, din nou, pentru un mai mare zel în această direcție și o umilință a inimii înaintea Domnului, în rugăciune— Z ’02, 133(R3000).
* * *
Ispitirile despre care se spune aici sunt încercările creștinului care țin de pierderi, dezamăgiri, întârzieri, restrângeri, abandonări, defecte, lipsuri, slăbiciuni, greșeli, eșecuri, pedepse, greutăți, necesități, calamități, înțelegeri greșite, dezacorduri, despărțiri, denaturări, împotriviri, boală, dureri, întristări, pericole și persecuții. Tendința naturală a acestor încercări este să ne necăjească, dar noi să ne bucurăm în ele ca dovadă a favorii lui Dumnezeu și ca ocazii pentru dezvoltarea noastră. La început este imposibil să ne bucurăm în mijlocul unor astfel de încercări; tot ce putem face este să le socotim a fi bucurie, adică bucurie socotită nu reală. În curând această socotire va intra în obișnuință, iar acest obicei va produce treptat o bucurie care ne va face în stare să ne bucurăm și să găsim plăcere, dacă nu de necazurile noastre totuși în mijlocul lor. Aleluia! — PT 1935, 171.
Rugăciunile, cererile, strigătele noastre către Domnul să fie, deci, pentru sfințirea inimii, pentru umplerea cu Spiritul Său, pentru hrana spirituală, împrospătare, putere; iar în ce privește lucrurile naturale El cunoaște calea noastră și ce ar fi spre cele mai bune interese ale noastre, ca creștini. Să le lăsăm acestea în grija Lui: El nu ar fi mulțumit să ne vadă incomodându-L pentru lucruri pe care nu ni le-a dat, căci, făcând așa, nu ar fi o dovadă a credinței în El, ci dimpotrivă, ar fi o dovadă de îndoială, o manifestare a fricii că El a uitat sau a neglijat promisiunea Sa de a ne da lucrurile de care avem nevoie — Z ’04, 90 (R3337).
* * *
Noi avem nevoie de lucruri pământești și cerești, dar nu înțelegem detaliile cu privire la ele. Nu știm nici ordinea, timpul, locul și felul în care pot fi satisfăcute cel mai bine aceste necesități. Prin urmare, trebuie să ne abținem de a da Domnului instrucțiuni clare cu privire la satisfacerea lor. Este suficient pentru noi să știm că Dumnezeu cunoaște fiecare detaliu al lor, și exact cum, când și unde să se îngrijească de ele. Nu trebuie să ne îndoim nici de faptul că El vrea să se îngrijească de ele, pentru că El, fiind Tatăl nostru, ne miluiește pe noi mai mult decât tații pământești au milă de copiii lor. Prin urmare, să-L așteptăm, recunoscători și mulțumiți pentru ceea ce a pregătit El pentru noi — PT 1930, 183.
Întrebări: Ce evenimente ale săptămânii au arătat providența Domnului asupra mea? Am avut eu încredere sau m-am îngrijorat în timpul săptămânii? Ce ajutoare sau ce piedici am avut? Ce lecții am învățat din acele experiențe?
Spelling error report
The following text will be sent to our editors: