Socotiți totul a fi bucurie, frații mei, când cădeți în diverse ispitiri— Iacov 1:2.
Fără îndoială că adesea cu toții dorim ca toate încercările să fi trecut și să fim acceptați printre biruitori. Dar răbdarea, credința și încrederea trebuie să-și facă lucrarea de purificare în inimile noastre, făcându-ne cu o dispoziție bună, doritori și ascultători față de Domnul. Să înainteze, deci, lucrul bun. Să ne bucurăm dacă încercările ne-au adus lecții de orice fel, care ne sunt folositoare, căci ele au urmărit să ne facă mai puternici în caracter, mai fermi pentru adevăr și dreptate, mai conștienți de slăbiciunile noastre și mai precauți față de ele. Chiar și luptele care au avut ca rezultat numai victorii parțiale este posibil să fi fost în avantajul nostru. Chiar și în punctele în care poate să fi avut eșecuri absolute rezultatul poate fi o întărire a caracterului, o cristalizare a hotărârii, din nou, pentru un mai mare zel în această direcție și o umilință a inimii înaintea Domnului, în rugăciune— Z ’02, 133(R3000).
* * *
Ispitirile despre care se spune aici sunt încercările creștinului care țin de pierderi, dezamăgiri, întârzieri, restrângeri, abandonări, defecte, lipsuri, slăbiciuni, greșeli, eșecuri, pedepse, greutăți, necesități, calamități, înțelegeri greșite, dezacorduri, despărțiri, denaturări, împotriviri, boală, dureri, întristări, pericole și persecuții. Tendința naturală a acestor încercări este să ne necăjească, dar noi să ne bucurăm în ele ca dovadă a favorii lui Dumnezeu și ca ocazii pentru dezvoltarea noastră. La început este imposibil să ne bucurăm în mijlocul unor astfel de încercări; tot ce putem face este să le socotim a fi bucurie, adică bucurie socotită nu reală. În curând această socotire va intra în obișnuință, iar acest obicei va produce treptat o bucurie care ne va face în stare să ne bucurăm și să găsim plăcere, dacă nu de necazurile noastre totuși în mijlocul lor. Aleluia! — PT 1935, 171.
Sfințește-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul — Ioan 17:17, VDC.
Domnul nostru leagă întotdeauna progresul și dezvoltarea vieții noastre spirituale de primirea Adevărului și ascultarea ce-i dăm. Fiecare copil al lui Dumnezeu trebuie să se păzească de învățătura care pretinde că este înaintea Cuvântului, care afirmă că Cristos sau Spiritul sfânt vorbesc unor astfel de creștini avansați independent de Cuvânt. Aceasta cultivă mândria spirituală și lăudăroșia și fac fără putere avertizările și mustrările Sfintelor Scripturi, căci cei înșelați cred că în ei locuiește un învățător mai mare. Iar Satan, folosindu-se de această înșelăciune, îi face robii voinței lui — Z ’03, 377(R3250).
* * *
Sfințirea ne pune deoparte de păcat, eroare, egoism și spirit lumesc, și ne dedică în serviciul Domnului. Pe măsură ce sfințirea își continuă lucrarea, ea ne ține voința moartă, ne sacrifică trupul pentru Domnul și ne face caracterul ca al Lui. Cuvântul este cel care ne sfințește, întâi prin aceea că lucrează în inimile noastre o credință și o iubire care se consacră, prin care ne face capabili să ne prezentăm pe noi înșine înaintea Domnului drept sacrificiu. El își continuă lucrarea prin faptul că pune în noi începutul inimii, minții și voinței noi, și ne face capabili să ne sacrificăm până la moarte, în timp ce voința noastră umană o ține moartă iar voința lui Dumnezeu o ține vie în noi. Cuvântul își continuă lucrarea prin aceea că ne energizează să creștem, curățindu-ne, întărindu-ne și echilibrându-ne. Își completează lucrarea prin faptul că ne perfecționează — și toate acestea prin slujirea lui Isus — PT 1935, 117, 118.
Spelling error report
The following text will be sent to our editors: